Кадр выше наш. Полное медиа с Facebook запрошено — подставим его сюда, как только приедет.
{{product.name}}
UNEORI VIAȚA NU TE DISTRUGE IMEDIAT. O FACE ÎNCET. ZI DE ZI. ȘI LA UN MOMENT DAT ÎȚI DAI SEAMA CĂ NU MAI AI CÂND SĂ TE RETRAGI. Mă numesc Georgeana Rotaru, am 38 de ani. Sunt originară din România, dar de 7 ani locuiesc în Germania, la Berlin. Odată credeam că mutarea îmi va schimba viața. Credeam în stabilitate, muncă, liniște. Mi se părea că Germania este o șansă de a o lua de la capăt. Dar totul a ieșit altfel. Soțul meu m-a părăsit pentru altă femeie, când eram însărcinată cu al treilea copil. Pur și simplu a plecat. Fără explicații. Fără regrete. Într-o clipă, am rămas singură – într-o țară străină, cu copii și cu frica de ziua de mâine. De mai bine de șase luni caut un loc de muncă stabil. Trimit CV-uri, merg la interviuri, aștept răspunsuri. Dar, de cele mai multe ori, nu primesc niciun răspuns. Uneori mi se pare că, pentru angajatorii germani, sunt doar o imigrantă din România, pe care o pot ignora. Acum lucrez la o cunoștință într-o mică cafenea din Berlin. Lucrez ca chelneriță, spăl vasele, curăț sala, duc gunoiul. Mirosul de cafea, vasele unsuroase, oboseala în mâini – asta e realitatea mea. Abia îmi ajung banii pentru mâncare și transport. Am un credit pentru apartament. Datorii. Facturi. Întârzieri. Fiecare lună este o luptă. Fiecare zi este o teamă. Seara, mă uit la copiii mei când dorm. Ei merg la o școală germană obișnuită, vorbesc germana mai bine decât mine. Ei visează la lucruri simple – adidași noi, o excursie, jucării, ca și copiii din curte. Iar eu înțeleg că nu le pot oferi nici măcar jumătate din ceea ce se consideră normal aici. Nu mi-e frică pentru mine. Mi-e frică pentru ei. Uneori, noaptea, stau în micul meu apartament de la periferia Berlinului, ascult zgomotul de afară și mă gândesc: „Oare asta e viața mea?” Odată, după o tură grea la cafenea, stăteam în bucătărie și mă uitam la telefon. Pe card aveam 53 de euro. Bani pentru maximum câteva zile. În capul meu se învârtea un singur gând: „Ce urmează?
