drakosha.icu
6 ANI ÎN LIVRĂRI LA DHL. ACELAȘI CARTIER. ȘI APOI O ZI A SCHIMBAT TOT 🔴 Mă cheamă Pavel. Am 34 de ani. Sunt român. Locuiesc în Berlin, în Neukölln. Când am venit aici, nu aveam nimic. Nici germană bună, nici relații. Doar un geamantan și frică, sincer. Am început de la zero. Lucrez curier la DHL. Livrez colete prin cartier. Mă trezesc la 4:30. Alarmă. Întuneric. Frig. Mă ridic pe pilot automat. Acasă îmi fac repede o cafea. Cea mai ieftină. Doar să-mi deschid ochii. La 5:30 sunt deja la bază. Depozitul e gălăgios. Oameni, cărucioare, scannere. Polonezi, români, turci, arabi, toți la grămadă. Iei scannerul și începe munca. Sortare. Încărcare. Pachete, cutii, saci. Unele ușoare. Altele de 20–30 kg. Încarci repede. Pentru că dacă te miști încet, ai probleme. Întârzii, amendă. Greșești, amendă. Pierzi coletul, plătești tu. La 7:00 duba e plină. Pleci. Primul lucru? Trafic. În Berlin e normal. Stai și deja îți dai seama că ziua o să fie grea. Primul sector, prin Sonnenallee. Curți, blocuri, străduțe mici. Locuri de parcare? Nici vorbă. Pun avariile. Iau coletele. Fug. Scannerul, bip. Ușă. Următoarea. Uneori nu merge interfonul. Uneori nu răspunde nimeni. Uneori e coadă. Uneori doar pierzi timp. Și exact atunci începe telefonul să sune. Clienții. „Wo ist mein Paket?” „Wann kommen Sie?” „Ich bin nicht zu Hause, kommen Sie später.” Și înțelegi că e imposibil. Ai totul pe timp. Nu poți să te adaptezi la fiecare. Dar degeaba explici. Și asta te enervează rău. Sincer. Uneori pun telefonul pe silent. Altfel nu reziști. Mai departe, curți, scări de bloc. Una după alta. Nu mai gândești. Doar muncești. Până la prânz mâinile deja sunt grele. Spatele doare. Scannerul nu tace deloc. Uneori intru la Aldi sau Lidl. Iau o cafea, o chiflă, ce e mai ieftin. Aproape zilnic mănânc așa. Economisesc la tot. Mănânc pe fugă. Uneori direct în mașină. Și iar traseu. Sincer acum. Uneori, când nu mai am timp, las coletul la punct și pun
