drakosha.icu
6 ANI LA DHL. ACEEAȘI ZONĂ. ȘI DUPĂ AIA O SINGURĂ ZI MI-A FUTUT TOT 🔴 Mă cheamă Pavel. Am 34 de ani. Sunt român. Stau în Berlin, în Neukölln. Când am venit aici n-aveam nimic. Nici germană calumea, nici relații, nimic. Doar un geamantan și panică în stomac, sincer. Am început de la zero. Lucrez curier la DHL. Car pachete prin cartier. Trezirea la 4:30. Alarmă. Întuneric. Frig de-ți crapă oasele. Mă ridic pe pilot automat. Acasă îmi fac rapid o cafea. Cea mai ieftină. Doar să-mi deschid ochii. La 5:30 sunt deja la bază. Depozitul urlă de zgomot. Oameni, cărucioare, scannere. Polonezi, români, turci, arabi — toți la grămadă. Iei scannerul și direct la muncă. Sortare. Încărcare. Pachete, cutii, saci. Unele ușoare. Altele de 20–30 kg. Trebuie să te miști repede. Că dacă ești lent — ai belit pula. Întârzii — amendă. Greșești — amendă. Pierzi ceva — plătești tu. La 7:00 duba e full. Pleci. Prima chestie — trafic. În Berlin e normal. Stai bară la bară și deja știi că ziua o să fie de căcat. Prima zonă — pe lângă Sonnenallee. Curți, blocuri, străduțe mici. Loc de parcare? Pulă. Pun avariile. Iau pachetele. Fug. Scanner — bip. Ușă. Următoarea. Uneori interfonul nu merge. Uneori nu deschide nimeni. Uneori stai ca prostul la ușă și pierzi timp. Și fix atunci începe telefonul să țiuie. Clienți. „Wo ist mein Paket?” „Wann kommen Sie?” „Ich bin nicht zu Hause, kommen Sie später.” Și tu realizezi că e imposibil. Totul e pe timp. N-ai cum să te mulezi după fiecare. Dar încearcă să le explici asta… Degeaba. Și te enervează rău. Pe bune. Uneori pun telefonul pe silențios. Altfel o iei razna. După aia iar scări, curți, intrări. Una după alta. La un moment dat nici nu mai gândești. Doar funcționezi. Pe la prânz simți mâinile grele. Spatele rupt. Scannerul nu tace niciodată. Mai intru uneori în Aldi sau Lidl. Îmi iau o cafea, un covrig, ce-i mai ieftin. Aproape zilnic mănânc așa. Economisesc la tot. Mănânc din mers. Uneori dire
