drakosha.icu
6 ANI ÎN LIVRĂRI LA DHL. ACELAȘI CARTIER. ȘI DUPĂ O ZI S-A RUPT TOT 🔴 Mă cheamă Pavel. Am 34 de ani. Sunt român. Stau în Berlin, în Neukölln. Când am ajuns aici n-aveam nimic. Nici germană calumea, nici oameni, nici relații. Doar un geamantan și panică în cap, sincer. Am început de la zero. Lucrez curier la DHL. Car pachete prin tot cartierul. Trezirea la 4:30. Alarmă. Întuneric. Frig de-ți bagă morții în oase. Mă ridic pe pilot automat. Acasă îmi fac rapid o cafea ieftină, cea mai jegoasă din supermarket. Doar să-mi deschid ochii. La 5:30 sunt deja la bază. Depozitul urlă de zgomot. Oameni, cărucioare, scannere. Polonezi, români, turci, arabi — toți la grămadă. Pui mâna pe scanner și începe circul. Sortare. Încărcare. Cutii, saci, colete. Unele ușoare. Altele de 20–30 de kile. Tre’ să te miști repede. Că dacă ești lent — belea. Întârzii — amendă. Greșești — amendă. Pierzi ceva — plătești tu, fratele meu. La 7:00 duba e plină. Ies pe traseu. Prima chestie — trafic. În Berlin e normal. Stai bară la bară și deja știi că ziua o să fie de căcat. Prima zonă — pe lângă Sonnenallee. Blocuri, curți, străduțe înguste. Loc de parcare? Hai să fim serioși. Pun avariile. Iau coletele. Fug. Scanner — bip. Ușă. Următoarea. Uneori nu merge interfonul. Uneori nu răspunde nimeni. Uneori stai ca prostul. Și fix atunci începe telefonul să urle. Clienți. „Wo ist mein Paket?” „Wann kommen Sie?” „Ich bin nicht zu Hause, kommen Sie später.” Și îți dai seama că e imposibil. Tu ai timp calculat pe secundă. Nu poți să te mulezi după toți. Dar explică-le asta… Degeaba. Și sincer? Te enervează rău. Uneori bag telefonul pe silențios. Altfel clachez dracu’. După aia iar scări, curți, blocuri. Unul după altul. Nu mai gândești. Doar livrezi. Pe la prânz îți simți mâinile grele. Spatele te rupe. Scannerul nu tace niciodată. Mai intru uneori în Aldi sau Lidl. Îmi iau o cafea și o chiflă, ce-i mai ieftin. Aproape zilnic mănânc așa. Economisesc l
