postidapp.world
Să știi că foarte rar scriu postări. Dar azi stăteam și dădeam scroll pe Facebook și am dat peste o conversație veche de-a mea. Și m-am gândit: de ce nu? Poate ajută pe cineva, așa cum m-a ajutat pe mine atunci povestea altcuiva. Pe scurt. Mă cheamă Pavel. Am 34 de ani. Sunt român. Locuiesc în Berlin de aproape șapte ani. Din aceștia, șase ani i-am petrecut la DHL. Același Bezirk. Neukölln. De la Karl-Marx-Straße până la Hermannplatz, cred că știu fiecare groapă și fiecare crăpătură din asfalt. Când am ajuns aici, limba? Limba era „danke” și „bitte”. Atât. Bani? O sută de euro în buzunar. Un geamantan vechi. Și sentimentul ăla că nu ești nimeni. Serios. Fără prieteni. Fără perspective. Doar muncă. M-am angajat ca livrator. La început făceam înlocuiri pe unde apucam. După aceea am rămas aici. Dacă nu locuiești în Berlin, nu ai cum să înțelegi. Neukölln e altă planetă. Sonnenallee. Weinstraße. Zona de lângă Tempelhofer Feld. Turci. Arabi. Români. Bulgari. Toată lumea se cunoaște între ea. Interfoanele sunt mereu stricate. Dacă nu merge soneria, cobori la vecinul de jos. Dacă nici el nu răspunde, lași coletul la döner-ul de la parter. Da, la noi așa se face. Programul? Ca la toți. Mă trezesc la 4:30. Cafea din Lidl. Pachetul verde. Cea mai ieftină. O torn direct în cană în timp ce mă spăl pe dinți. La 5:30 sunt deja la bază, în Tempelhof. Acolo e atmosfera ei. Miros de carton. Înjurături în poloneză, română și turcă. Toți avem aceeași viață. Iei scannerul și începe ziua. Sortare. Cutii. Colete de până la 30 de kilograme. Ciocolată belgiană. Cărți de la Amazon. Uneori saltele uriașe. Până la prânz îți cad mâinile. Dar dacă mergi prea încet, te sună dispatcherul. Sau primești avertisment. Sau clasica: „Dormi acolo sau ce faci?” La 7 ies pe traseu. Ambuteiajele de pe Sonnenallee sunt legendare. Poți să stai 20 de minute pentru că cineva a decis să lase copilul exact în mijlocul drumului. Nici nu mă mai enervez. Iau
