La 90 de ani, s-a ridicat din pat singură
Acum două luni colindam azilurile de bătrâni din jurul Botoșaniului, ca să găsesc un loc unde s-o internez pe mama. Trei săptămâni mai târziu, aceeași mamă a urcat singură scările până la etajul al doilea — ceva ce nu mai făcuse de patru ani. Mă numesc Mariana Munteanu. Am 60 de ani, din satul Tătărășeni, nu departe de Botoșani. Toată viața am lucrat ca bucătăreasă — douăzeci și opt de ani la cantina școlii din comună, în picioare de dimineață până seara, până la pensie. Nu sunt o femeie bogată. Pensia mea e de 1.300 de lei. Soțul meu a murit acum șapte ani. Locuiesc în casa noastră veche, la marginea satului, împreună cu mama, Aurelia, de 90 de ani. Cei doi copii ai mei au plecat demult. Fiul e în Italia de paisprezece ani, lucrează pe șantiere lângă Torino. Fiica e în Spania — are grijă de o bătrână spaniolă, la Madrid. Vă dați seama? Fata mea spală și ridică din pat o bunică străină, în timp ce eu o ridicam pe a ei aici, singură. Vin acasă de Crăciun și de Paște. În rest, suntem doar noi două — eu și mama. Și o pisică bătrână. Mama, Aurelia, a fost toată viața o femeie puternică. A născut cinci copii, i-a crescut singură prin ani grei, a săpat la porumb și la vie până spre șaptezeci de ani. Dar în ultimii patru ani au început să-i cedeze încheieturile. Întâi genunchii. Apoi șoldul. Apoi și mâinile. Gonartroză, coxartroză — doctorii înșirau cuvinte pe care le-am învățat pe de rost. Până toamna trecută încă umbla cu bastonul prin curte. Pe urmă s-a oprit și asta. Pe 21 septembrie 2025 a căzut în baie. N-a putut să se ridice singură. A stat pe gresia rece aproape o oră, până am găsit-o. Din ziua aceea totul a luat-o la vale. Mama nu se mai putea ridica din pat fără mine. Nu mai ajungea singură la toaletă. O hrăneam cu lingura, fiindcă o dureau atât de tare mâinile încât nu ținea cana. Noaptea se trezea de cinci-șase ori și striga — de durere. Și mă ridicam. La cei 60 de ani ai mei, cu propriii genunchi distruși, ridicam din pat o femeie de nouăzeci de kilograme
