Plată la livrare 🔒
La vârsta de 48 de ani, am semnat raportul de autopsie al propriei mele mame. Ceea ce niciun medic nu a reușit să diagnosticheze în timpul vieții ei, am descoperit eu însumi în intestinele și în ficatul ei. Timp de douăzeci de ani nu am spus nimănui nimic. Astăzi scriu această mărturie pentru că, în a șaptea zi, m-am eliberat eu însumi de aceeași suferință care a sfârșit prin a o ucide pe mama mea. Mă numesc Dr. Ștefan Moraru și am 48 de ani. Lucrez ca medic anatomopatolog (specialist în autopsii) la un spital județean. Nu în București sau în Cluj și nici într-o clinică privată costisitoare. Lucrez într-o clădire obișnuită de spital, unde pe coridoare este mereu un curent rece, iar la subsol, la morgă, domnește o liniște profundă. Acolo îmi desfășor activitatea. În ultimii douăzeci de ani, în fiecare dimineață am coborât în acel subsol și am îmbrăcat halatul. Pentru mine, moartea nu avea nimic dramatic: era pur și simplu meseria mea. Sau cel puțin, așa credeam până nu demult. Mama mea se numea Maria și avea 73 de ani. A lucrat toată viața ca poștăriță în satul nostru. Timp de treizeci de ani s-a trezit în fiecare dimineață la ora cinci pentru a livra scrisori și colete la domiciliu, înfruntând soarele arzător și ploile torențiale. Toată lumea din sat o cunoștea, până și câinii. Când a ieșit la pensie, oamenii îi spuneau: «Doamna Maria, ne lipsiți atât de mult!». Iar eu? Eu nu i-am cerut niciodată să se oprească sau să se odihnească. De 15 ani trăiesc la oraș împreună cu soția mea și cele două fiice (care astăzi au 16 și 13 ani). După moartea tatălui meu, survenită acum 12 ani în urma unui accident vascular cerebral, mama a rămas să trăiască singură în sat, la aproximativ 35 de kilometri de noi. Spunea mereu: «Cât timp mă pot ține pe picioare, voi rămâne aici. Nu-ți face griji pentru mine, Ștefan». Iar eu eram liniștit, pentru că mama părea o femeie puternică și rezistentă. Mergeam să o vizitez cel puțin o dată pe lună, uneori la fiecare două săptămâni. Întrebare
