Wheel of Towers App - App Store
Lucrez pe șantiere în Anglia de 6 ani. Uite cât am în cont azi. Acum trei zile, gaffer-ul de pe șantierul din St Albans mi-a dat mâna, mi-a întins un plic și mi-a zis: „Good job this week, mate." Douăzeci de lire. Bonus pe săptămână. Sunt pe șantierul ăsta de patru luni. În fiecare zi — de la șapte până la cinci. Tencuială, șpaclu, vopsit, dat gunoiul afară, cară, amestecă, adu-ăla. Ce mi se spune — fac. Douăzeci de lire. Plic. Good job. Am luat. Am zis cheers. Am dat din cap. Am băgat în buzunarul gecii. În autobuz spre casă — l-am scos. M-am uitat. O hârtie de douăzeci. Și m-am gândit — peste zece zile e ziua lui Andrei. Nouă ani. Și eu am douăzeci de lire. Și 35 pe Monzo. Nu e o plângere. E un fapt. Așa trăiesc eu aici. Cine sunt Marian. 35 de ani. Din România. Din Craiova — orașul ăla din sud de unde pleacă bărbații. Cine în Italia, cine în Spania, cine în Anglia. Eu — în Anglia. Acum șase ani. Singur. Cu un geamantan și numărul de telefon al vărului meu care era deja în Luton. Luton. Cameră — nu apartament. Cameră în casă cu Vasile, tot român, din Timișoara, 48 de ani, șofer la depozitul Amazon din Dunstable. Bucătărie comună. Baie comună. Rafturile din frigider scrise cu marker. Al meu — al doilea de jos. Fiul meu — Andrei. Peste zece zile — nouă ani. Stă cu mama lui în Craiova. Fosta — Alina. N-am divorțat — nici nu am fost căsătoriți. Pur și simplu ne-am despărțit. Ea lucrează la casă la Kaufland. Ia 2.800 de lei. Adică vreo 500 de lire. Pentru amândoi. Eu trimit 300 de lire în fiecare lună. Fără discuții. Fără întreruperi. 300. Wise. Pe primul. Pentru că dacă nu eu — atunci cine. Aia e mâncarea lui, hainele lui, școala lui. Copilul meu mănâncă pe banii mei. Și nu l-am văzut de opt luni. Ultima dată — toamna. Ryanair, Luton–București, apoi autobuz până la Craiova. Bilet — 40 de lire dacă îl iei cu două luni înainte. Dar trei zile fără lucru — minus 240. Total drumul — 350 de lire. De două ori pe an dacă am noroc. Andrei a deschis ușa. A stat.
