.
Nu știu de ce filmez asta. Serios, chiar nu știu. Dar... Am 34 de ani. Lucrez într-un depozit. Zece ore pe tură. Soția mea face curățenie prin birouri trei zile pe săptămână. Fiul nostru are șase ani. Împreună facem cam 1.800 de euro. Chiria e 820. La sfârșitul lunii rămânem cu zero. În fiecare lună. Alaltăieri ajung acasă. Soția mea stătea la masă și număra monede pentru mașina de spălat de jos. Le pusese în grămăjoare. Are 33 de ani. Și stă acolo și numără monede. Eu am rămas în ușă și n-am putut să fac nimic. Acum trei săptămâni. Noaptea. Îmi apare în feed o reclamă la o aplicație de jocuri. Nu aveam nevoie de bani în momentul ăla. Aveam nevoie doar de cinci minute în care să nu mă mai gândesc la nimic. Să nu mai calculez în cap: chirie, curent, mâncare, datorii. Am descărcat-o. Zece euro. Ultimii bani pe care îi mai aveam liberi. Din zece s-au făcut șapte. Din șapte, patru. Gata, mi-am zis. Asta a fost. Și dintr-odată s-a schimbat ecranul. S-a auzit un sunet. Cifrele au început să urce. Doisprezece... treizeci și cinci... optzeci... trei sute... patru sute... Și s-a oprit. Nouă mii de euro. Am închis aplicația. Am deschis-o din nou. Nouă mii. Am cerut retragerea. A doua zi au intrat. Bani reali. I-am dat banii pe care îi datoram cumnatului meu. Mamei i-am dat înapoi cei 300 de euro și i-am mai pus încă 500. M-a sunat și m-a întrebat: — Fiule, ce-i asta? I-am zis: — Mamă, ia-i pur și simplu. Fiului meu i-am cumpărat niște adidași. De trei luni mi-i tot arăta pe telefon. De fiecare dată: — Tati, uite. Am venit acasă cu cutia. A deschis-o, s-a uitat la mine și m-a întrebat: — Tati, pe bune? — Pe bune, campionule. S-a așezat lângă mine și și-a pus adidașii în picioare. Încet. Cu grijă. De parcă, dacă îi punea prea repede, ar fi dispărut. Soția mea nu știe. Dacă află că am jucat la așa ceva... ea nu e genul care să țipe. E genul care tace. Și asta e mai rău. Dacă află cei de la muncă, o să se uite la mine de parcă aș avea o problemă. Dacă ești bărbat și joci la chest
