.
Nu știu de ce înregistrez asta. Serios, nici eu nu știu. Dar acum simt că trebuie s-o spun. Am 34 de ani. Lucrez într-un depozit. Câte zece ore pe tură. Soția mea face curățenie prin birouri trei zile pe săptămână. Băiatul nostru are șase ani. Împreună facem cam 1.800 de euro pe lună. Chiria e 820. La sfârșitul lunii rămânem cu zero. Lună de lună. Alaltăieri am ajuns acasă. Soția stătea la masă și număra mărunțișul pentru mașina de spălat de jos. Își făcuse grămăjoare de monede pe masă. Are 33 de ani. Și stătea acolo numărând monede. Eu am rămas în ușă și n-am putut să fac nimic. Acum trei săptămâni. Era noapte. Îmi apare în feed o reclamă la o aplicație de jocuri. Nu aveam nevoie de bani în momentul ăla. Aveam nevoie doar de cinci minute în care să nu mă mai gândesc la nimic. Să nu mai calculez în cap: chirie, curent, mâncare, datorii. Am descărcat-o. Zece euro. Ultimii bani pe care îi mai aveam liberi. Zece s-au făcut șapte. Șapte s-au făcut patru. Gata, mi-am zis. Asta a fost. Și deodată s-a schimbat ecranul. S-a auzit un sunet. Au început să se învârtă niște cifre. Doisprezece... treizeci și cinci... optzeci... trei sute... patru sute... Și s-a oprit. 29.000 de euro. Am închis aplicația. Am deschis-o din nou. Erau acolo. Am scos 9.000. A doua zi au intrat în cont. Bani adevărați. I-am dat bani cumnatului. Mamei i-am dat înapoi cei 300 pe care îi datoram și i-am mai pus încă 500. M-a sunat și m-a întrebat: „Mamă, ce-i cu banii ăștia?” I-am zis: „Mamă, doar ia-i.” Băiatului i-am cumpărat adidașii pe care îi voia. De trei luni mi-i tot arăta pe telefon. De fiecare dată: „Tati, uite.” Am venit acasă cu cutia. A deschis-o, s-a uitat la mine și m-a întrebat: „Tati, pe bune?” „Pe bune, campionule.” S-a așezat lângă mine și și-a pus adidașii în picioare. Încet, cu grijă. De parcă, dacă îi încălța prea repede, aveau să dispară. Soția mea nu știe. Dacă află că am jucat la așa ceva... ea nu e genul care să țipe. E genul care tace. Și parcă asta e și ma
