vyriu.com
„Doamnă Ionescu, aveți două drumuri. Să întrerupeți sarcina acum, în săptămâna a 26-a. Sau să riscați să muriți la naștere. A treia variantă nu pot să v-o propun.” Asta mi-a spus doctorița mea la Spitalul Județean de Urgență Ploiești, în luna mai a acestui an. În fața mea, pe perete, se luminau imaginile RMN-ului bazinului meu — ca un peisaj de pe lună. Iar în mine, în săptămâna a 26-a, Sofia lovea cu piciorușele. Mă numesc Elena Ionescu. Am 45 de ani. Sunt croitoreasă. Lucrez de 25 de ani în aceeași fabrică de confecții din Ploiești — nouă ore pe zi, șase zile pe săptămână, la aceeași mașină, pe același scăunel. Cos cămăși bărbătești pentru un brand care exportă în Germania. N-am purtat niciodată una. Toate sunt de același albastru pal. Locuiesc în Băicoi, la câțiva kilometri de Ploiești, în casa părinților mei, care nu mai sunt. M-am măritat în 2006 cu Mihai — faianțar în firma Dumitru & Fiii, 53 de ani, dintre care 30 petrecuți în genunchi, punând gresie, faianță și mozaic. Un om cu puține cuvinte. Vine acasă, își scoate pantofii la intrare, se spală pe mâini la chiuveta din bucătărie și se așază la masă. În fiecare sâmbătă îmi aduce o floare din piața din Ploiești — nu un buchet, mereu un singur garofel roșu. Nouăsprezece ani, același garofel, în fiecare sâmbătă. În tot acest timp mi-a spus „te iubesc” de trei ori: la nuntă, când am împlinit 40 de ani și când a murit câinele nostru Pufi, în 2019. Nu mi-a mai spus de atunci. Nici nu era nevoie. Am fost însărcinată de două ori. Prima sarcină am pierdut-o în 2005, în săptămâna a șaptea. A doua, în 2008, în săptămâna a paisprezecea — aceea a durut mai tare, pentru că îi dăduserăm deja un nume. După aceea, medicul din Ploiești mi-a spus: „Doamnă Elena, corpul dumneavoastră nu ar mai rezista la încă una. Lăsați-o așa.” Am acceptat. Am trăit 17 ani în doi — Mihai, eu și Pufi. În februarie anul acesta mi-a întârziat menstruația. M-am gândit — menopauză. Am 45 de ani, totul se termina, era normal. Au trecut șase săptămân
