Wheel of Towers App - App Store
Știi senzația asta — când faci totul corect, toată viața, fără excepții, și la un moment dat pur și simplu stai și nu înțelegi pentru ce? Nu pentru ce să te căiești. Nu pentru ce să mărturisești. Doar că viața a luat — și ți-a întins factura. Fără avertisment. Fără logică. Fără drept de apel. Mult timp n-am putut vorbi despre asta. Nici măcar acasă — tăceam. Zâmbeam copiilor, îi răspundeam Elenei „totul e bine”, mâncam cina, mă culcam. Iar în interior — o singură cifră care nu mă lăsa să respir. 140.000 de lei. În fiecare noapte. Ca un ceas care nu se oprește. A trecut mai bine de un an. Acum pot să vorbesc. N-am scris niciodată despre asta. Nici în grupuri, nici pe forumuri, nici măcar soției nu i-am spus totul până la capăt — o cruțam. Oricum, ea își făcea griji de fiecare dată când plecam în cursă. „Nicolae, fii atent”. „Nicolae, scrie când ajungi”. „Nicolae, ai mâncat?” Douăzeci de ani îmi spune aceste cuvinte. Douăzeci de ani îi răspund: „Totul e bine, Elena, nu-ți face griji”. Dar în noaptea aia, nimic nu era bine. Am decis să scriu despre asta acum — pentru că știu: printre cei care citesc asta, sunt oameni la volan. Oameni care acum merg pe E70, sau stau într-o parcare de noapte undeva prin Austria, sau tocmai au primit un apel de la dispecer cu vești proaste. Scriu pentru voi. Nu ca să mă plâng — ci pentru că ceea ce mi s-a întâmplat și cum s-a terminat, trebuie să știe toată lumea. Mă numesc Nicolae Matei. 42 de ani. Născut în Buzău, crescut acolo — oraș mic, familie muncitoare, tata la fabrică, mama — femeie de serviciu la școală. Fără relații, fără vreun capital. Doar mâini și cap. La volanul unui camion m-am urcat la 23 de ani. Am început în țară — București, Cluj, Constanța. Apoi primele curse internaționale: Bulgaria, Ungaria. Apoi Germania, Austria, Franța. La 42 de ani am în spate aproape douăzeci de ani de drum. Sute de mii de kilometri. Zeci de țări. Știu cum miroase autobahn-ul german la cinci dimineața și cum arată răsăritul francez peste
