Wheel of Towers App - App Store
Nu trebuia să scriu asta. Dar nu mai pot să țin în mine. Înțeleg cum arată. Un bărbat pe internet povestește despre viața lui. Și eu dădeam skip la postările astea. Întotdeauna m-am gândit — fiecare are problemele lui, de ce să mă intereseze pe mine ale altuia. Dar patru tipi, cărora le-am spus asta la o bere într-un bar din Timișoara, au zis toți același lucru: — Nicolae, trebuie să scrii asta. Pentru că bărbații ca noi cred că sunt singurii în situația asta. Dar nu e așa. O singură dată. Cum e. Mă numesc Nicolae Matei. 41 de ani. Din Craiova. Locuiesc tot acolo, în Craiova. Sunt șofer de camion. Transport internațional: România — Germania — Franța — Benelux. Șaptesprezece ani de experiență. Doisprezece ani la volan pe rute europene. Fiica mea — Ana, 8 ani. Locuiește cu mama ei în Craiova, la trei străzi de mine. Nu mai suntem împreună cu Marina de cinci ani. Dar plătesc pensia alimentară în fiecare lună, la timp, fără discuții. Așa trebuie să fie. Ana e viața mea. În fiecare seară — apel video. Desenează, arată ce a făcut la școală. Mă uit la ecran și zâmbesc. În interior — e altceva. De unde sunt Cartierul meu din Craiova — nu ăla din pliantele turistice. Nu parcul Nicolae Romanescu, nu centrul cu case frumoase, nu mănăstirea. Blocuri vechi de panouri cu tencuială exfoliată, o băncuță la colț unde aceiași bărbați beau bere și vorbesc despre cum merge totul de râpă. Pensionari pe bănci. O Dacie Logan din 2008 la scara blocului. Tata a muncit toată viața la o fabrică de piese auto — până au început disponibilizările. Apoi altă fabrică. Până s-a închis. În Oltenia se închid toate. Iar oamenii rămân. Sau nu rămân. Cel mai bun prieten al meu, Ionel — Spania, Barcelona, construcții, anul nouă. Vărul meu Viorel — Italia, Torino, depozit, anul șase. Din clasa mea — 23 de persoane au plecat. Din 28. Spuneam — o să aștept, o să mă descurc aici. Șaptesprezece ani am spus asta. Apoi am înțeles: aici nu se descurcă nimeni. Dar eu am rămas. Pentru că aici e Ana. P
