casaofnoroc141.icu
Salut tuturor. Mă numesc Ana. Am 34 de ani. Locuiesc în București. Îmi cresc singură fiica, Sofia. Are opt ani. Desenează tot timpul — pe hârtie, pe ziare vechi, uneori doar cu degetul pe geamul aburit. Peretele din cameră este acoperit cu desenele ei: un soare, o căsuță, noi două ținându-ne de mână. Lucrez ca femeie de serviciu la aeroport. Câștig 3.200 de lei pe lună. Stau cu chirie într-o garsonieră în Berceni — 1.800 chiria, 400 utilitățile iarna. Îmi rămân bani doar pentru paste, pâine și un abonament de transport. Munca mea înseamnă ture de 12 ore, picioarele îmi vâjâie, spatele mă doare, mâinile mi se crapă de la apă și chimicale. Dar rezist. Nu am de ales. Cu o lună în urmă, Sofia s-a îmbolnăvit. O răceală obișnuită. Febră, tuse. Dar nu puteam să o las singură. A trebuit să iau două săptămâni fără salariu. Am stat cu ea, i-am dat ceai, iar în mintea mea bătea un singur gând: „Cum plătesc chiria?” Când m-am întors, în cutia poștală erau facturile. Curent. Gaz. Apă. 900 de lei. Mă uitam la ele și nu puteam respira. A trebuit să iau un credit. Unul, apoi încă unul. Dobânzile creșteau tot mai repede. După trei luni stăteam în bucătărie cu o hârtie în mână: 37.000 de lei. Nu avusesem niciodată atâția bani. Au început imediat apelurile. La început politicoase. Apoi o voce care îmi îngheța interiorul: „Doamnă Ana, dacă nu plătiți, cazul ajunge în instanță.” Am încetat să mai răspund. Am încetat să mai deschid poșta. Așteptam ca într-o zi cineva să bată la ușă. Într-o seară, Sofia a venit la mine și m-a întrebat încet: — Mamă, plângi? Mi-am șters repede ochii. — Nu, iubita mea. Sunt doar obosită. M-a îmbrățișat strâns și a spus: — Sunt cu tine, mamă. Am închis ochii. Îi datoram o geacă de iarnă nouă. Uniformă nouă. Culori noi. Chiar și un zâmbet obișnuit. Joia trecută eram la muncă în zona VIP. Spălam podelele și ștergeam fotoliile scumpe. În jurul meu erau oameni îmbrăcați elegant, cu genți scumpe, beau cafea și discutau despre vacanțe. Mă uitam la ei și
