👇👇👇
Am crezut că o să-mi pierd băiatul. Și după aia am găsit nenorocita asta de aplicație... Mă cheamă Ionela, am 34 de ani și sunt din Bacău. De 7 ani sunt în Italia, la Torino. Fac curățenie prin casele unor bătrâni. Sincer, asta nu-i viață, e mai mult supraviețuire. Soțul meu, Andrei, lucrează la negru pe șantiere. Când are de muncă, când n-are. Na… nu ne plângem, că oricum n-avem cui. Acum două luni, băiatului meu, Matei, a început să-i fie rău. Febră, dureri de cap, vărsături. L-am dus la guardia medica și de acolo ne-au trimis direct la spital. Analize, investigații, așteptare… știți cum e. Și într-o marți, pe 14 martie, doctorul mi-a spus un cuvânt pe care n-o să-l uit cât trăiesc: „Leucemie.” Băiatul meu. Copilul meu de 8 ani. Are cancer. Și are nevoie de tratament. Un tratament care costă bani. Mulți bani. În România poate că ar fi fost mai ieftin. Dar noi suntem aici. Aici avem permesso, aici avem cât de cât o stabilitate. Și când ajungi într-o situație din asta, parcă te trezești singur cu toate. Ne-au spus că poate face chimioterapie, dar că sunt liste de așteptare. Că pentru anumite medicamente care nu sunt acoperite trebuie să plătim noi. Aveam nevoie de bani. Cam 14.500 de euro, poate chiar mai mult. Ca băiatul meu să trăiască. Am plâns. Am plâns în autobuz când mergeam la muncă. Am plâns în baie, ca să nu mă vadă Matei. Am plâns când Andrei mi-a zis că nu mai poate trimite bani părinților lui în România. Nu mai aveam nimic. Eu câștig 1.100 de euro pe lună. Se duc pe chirie, mâncare, drumuri la spital… și gata. Andrei lua cam 900 de euro, când avea de lucru. Nu ajungeau. Nici pe aproape. Am început să cer bani împrumut. De la cunoscuți, de la biserică, de la colegii de muncă. Am reușit să strâng 3.400 de euro. Dar restul… Doamne, restul mi se părea un zid în fața mea. Un zid negru pe care nu știam cum să-l trec. Și în fiecare noapte mă gândeam: Oare o să-l văd pe Matei mare? Oare o să-l văd mergând la școală? Ajunsesem să-mi doresc să pot da timpul înapoi
