👇👇👇
„Domnișoară Ionela, mai sunt doar 72 de ore până la operația fiului dumneavoastră…” Am stat până la 3 dimineața cu telefonul în mână și mă uitam în tavan. Nu dormeam. Pur și simplu nu puteam. În capul meu erau numai cifre: 470 de euro chiria, 180 lumina și gazul, 90 transportul, iar eu iau 1.150 de euro pe lună la fabrica de conserve. Scădeam, adunam, iar scădeam… și, na, oricum făceam calculele, tot nu ieșea bine. Mă cheamă Ionela, am 34 de ani. Sunt din Botoșani, dar de șapte ani trăiesc în Italia, într-un orășel la vreo 20 de kilometri de Modena. Când am plecat din România, sincer, nu așa îmi imaginam viața aici. Ziceam că stau doi ani, strâng niște bani, mă întorc acasă și îmi fac și eu o casă. Ei bine… au trecut șapte ani. Și eu tot în chirie stau, într-un apartament cu două camere, împreună cu încă o fată din Suceava, că singură n-aș avea cum să-mi permit. Lucrez la linia de ambalare. Opt ore pe zi în picioare, cu mănuși de plastic care se rup din două în două ore. Și vă jur, mâinile îmi miros a oțet și a roșii și după ce fac duș. Șeful meu, un signor care nici după atâta timp nu-mi ține minte numele, când are nevoie de mine îmi zice „la rumena”. Na… nu mă mai deranjează. M-am obișnuit. Ce mă doare e altceva. Că muncesc o lună întreagă și, la sfârșit, dacă-mi mai rămân 200 de euro în buzunar, e bine. Și uneori chiar am senzația că muncesc degeaba. Fiul meu, Andrei, are 9 ani și stă cu mama mea în România. Îl văd o dată pe an, de Crăciun, dacă reușesc să strâng bani de bilet. Seara vorbim pe video. Îmi arată desenele lui, îmi povestește ce-a făcut la școală… din astea. În martie, într-o marți, m-a sunat mama și mi-a zis că Andrei are o problemă la inimă. Nu ceva grav-grav, dar avea nevoie de o intervenție. Un cateterism. În România trebuia plătit. Iar să-l aduc aici, în Italia, să-l tratez… mamă, numai când mă gândeam la acte și la toată birocrația mă lua capul. Aveam nevoie de 33.570 de lei. Trei zile numai la asta m-am gândit: de unde naiba fac eu rost de ban
