draco.best
**„Nu mi-e rușine că am fost un tată imperfect”** Am patruzeci și unu de ani. M-am născut în România, într-un oraș mic lângă Iași. De nouă ani trăiesc într-o altă Europă — mai întâi Italia, apoi Germania. Cu mine sunt soția mea, Ana, și cei trei copii ai noștri: două fete și un băiat. Viața mea sună ca o fabrică. Metal, lovituri, scrâșnet, miros de ulei și pereți reci iarna. Schimburi lungi, identice, nesfârșite. Uneori pare că acolo nu există timp — doar un cerc care se învârte și se învârte. Dimineața mă trezesc pe întuneric. Seara mă întorc și mâinile îmi tremură de tensiune. În cap — gol. Nu gânduri, ci oboseală. Locuim la marginea orașului, într-o casă veche închiriată. Ana lucrează ca femeie de serviciu la o școală. Salariile noastre ajung exact cât să nu murim: chirie, mâncare, facturi. Seara ea gătește mâncare simplă — supă, paste, cartofi. Mâncăm adesea în tăcere. Nu pentru că nu avem ce spune — pur și simplu nu mai avem putere. Copiii își fac temele liniștiți. Prea liniștiți. Uneori am impresia că încearcă să ocupe mai puțin loc decât există de fapt. În fiecare seară mă rog. Nu pentru bogăție — pentru putere. Să mai rezistăm încă o lună. Mă uit la copii și mă gândesc: la vârsta lor eu visam. Ei însă știu deja că visul are un preț. Înainte de ziua fetelor am intrat într-un magazin. Au privit mult timp rochii frumoase. Niciuna nu a cerut nimic. — Vă place ceva? — am întrebat. S-au uitat una la alta. Și una a spus încet: — Tată, știm că acum e greu. Nu trebuie. Asta doare mai tare decât orice datorie. Într-o zi la muncă, în vestiar, derulam Facebook. O reclamă strălucitoare — cifre, promisiuni de bani ușori. Am zâmbit ironic: „Altă înșelătorie”. Colegul meu Marco a auzit și a spus calm: — Eu am retras bani de acolo. Uite. Mi-a arătat ecranul telefonului. N-am crezut. Dar gândul a rămas. În noaptea aceea, când Ana și copiii au adormit, am încercat. Doar din încăpățânare. Bani aproape că nu aveam — am depus foarte puțin. Prima încercare — nimic
