domai.best
Am fost aproape să renunț. Pentru fiul meu am făcut ultimul pas. Uneori, cel mai greu nu este oboseala. Cel mai greu este să te prefaci că totul e în regulă. Mă numesc Florin, am 31 de ani. Sunt din România, dintr-un oraș mic, unde toată lumea se cunoaște. De aproape 7 ani trăiesc în Europa — acum în Italia, lângă Torino. Când am plecat, eram sigur: voi munci câțiva ani, mă voi pune pe picioare, totul se va aranja. Realitatea a fost alta. La început a fost șantierul. Apoi fabrica. Apoi un depozit cu ture de noapte. Uneori 10–12 ore, uneori fără zile libere. Îmi spuneam că este temporar. Apoi a apărut familia. S-a născut fiul meu. Și exact atunci, temporarul a devenit permanent. Ne-am despărțit de mama lui liniștit, fără scandaluri. Ea a decis să se întoarcă în România. Iar fiul a rămas cu mine. Nu m-am plâns. Am făcut pur și simplu tot ce am putut. Muncă. Casă. Grădiniță. Fiecare lună — ca un examen. Chiria. Facturile. Mâncarea. Lucruri obișnuite care, dintr-un motiv sau altul, nu se termină niciodată. Am început să observ că mă gândesc tot mai des nu la viitor, ci la cum să ajung până la următorul salariu. Au fost zile în care săream peste prânz, ca seara să-i pot cumpăra fiului ceva mai bun. Au fost nopți în care stăteam în bucătărie și priveam într-un punct, în timp ce el dormea în camera alăturată. Într-o dimineață l-am dus la grădiniță, iar educatoarea m-a rugat să rămân câteva minute. Vorbea calm, dar esența era simplă: dacă restanța nu este achitată, va trebui să căutăm o altă soluție. Am ieșit afară. Am deschis aplicația bancară. Acolo erau puțin peste 30 de euro. Seara, când luam cina, fiul meu a spus dintr-odată: — Tati, tu vei locui mereu cu mine? Am zâmbit. Dar în interior totul s-a strâns. În acel moment am înțeles: nu eram obosit fizic — eram obosit pe dinăuntru. Câteva zile mai târziu, la muncă, în vestiar, un băiat din schimbul nostru — tot român — mi-a povestit că folosește o aplicație ca să mai câștige ceva în timpul liber.
