👉
Ieri, banca m-a sunat deja pentru a treia oară în această săptămână. În această dimineață, când am deschis aplicația Intesa Sanpaolo, am văzut: +29.250,00 EUR… Prieteni — vă jur — nu mă așteptam absolut deloc. NICIODATĂ. În urmă cu doar o săptămână, râdeam amar gândindu-mă că o „aplicație găsită pe Facebook” îmi va salva viața. Iar astăzi țin în mâini extrasul de cont oficial, tipărit, de la Intesa Sanpaolo, iar degetele încă îmi tremură. Mă numesc Cătălina Vărzaru. Am 31 de ani. Locuiesc în Torino împreună cu fiica mea, Lucia, care are 7 ani. Sunt singură de doi ani. Am venit în Italia acum nouă ani. Aveam 22. Am plecat din Bacău cu un rucsac, cu 200 de euro în buzunar și cu speranța că voi găsi o viață mai bună. Primii patru ani au fost buni. Chiar buni. Am lucrat ca îngrijitoare la o bătrână, apoi ca vânzătoare într-un magazin de haine. Am învățat italiana. Mi-am făcut prieteni. Am cunoscut un bărbat italian. Ne-am căsătorit. Am avut-o pe Lucia. Credeam că am reușit. Apoi totul a început să se destrame. Soțul meu a pierdut contractul la fabrică. A început să bea. A început să lipsească de acasă. Apoi a plecat definitiv. Am rămas cu chiria, cu pensia alimentară care vine „când vrea el” și cu un teanc de scrisori pe care îmi era teribil de frică să le deschid. Lucrez ca casieră la Coop. Schimburi de seară, weekenduri, picioare care mă dor de oboseală. Lucia rămâne adesea să doarmă la mama mea, care a venit și ea în Italia acum cinci ani, pentru că eu termin programul după ora 22:00. Mă descurcam cum puteam — până când totul s-a prăbușit. Fostul meu soț a încetat să mai plătească pensia alimentară cu regularitate. Apoi au început să vină somațiile: facturi restante, un credit de nevoi personale pe care îl luasem la vremea respectivă pentru renovări și scrisori de la firmele de recuperare a datoriilor. În total, aveam datorii de aproximativ 3.400 EUR. Nu era vreo „datorie corporativă uriașă”, dar pentru o mamă singură care trăiește cu salariul minim, părea
