Bună tuturor. Mă numesc Ana. Am 37 de ani, sunt româncă și locuiesc de câțiva ani în Bruxelles. M-am mutat în Belgia pentru că îmi doream pur și simplu o viață normală și voiam să le pot oferi copiilor mei mai mult decât le puteam oferi acasă. Îmi cresc singură cei doi copii. Fiul meu, Andrei, are 14 ani, iar fiica mea cea mică, Sofia, are 8 ani. Lucrez ca femeie de serviciu într-o clădire de birouri. E o muncă obișnuită. Mă trezesc foarte devreme, când copiii încă dorm. Iau autobuzul, apoi petrec câteva ore spălând podelele și toaletele, ducând gunoiul și făcând curățenie prin birouri. Apoi mă întorc acasă. Iar a doua zi o iau de la capăt. N-am câștigat niciodată foarte bine. Dar înainte măcar reușeam să mă descurc. Banii îmi ajungeau la limită. Chirie, facturi, mâncare, transport, școală. Uneori, înainte de salariu, mai rămâneam cu doar 20–30 de euro, dar măcar nu aveam datorii la nimeni. Apoi Sofia s-a îmbolnăvit. La început am crezut că e doar o răceală obișnuită. Febră, tuse puternică. Dar starea ei se înrăutățea. Au început drumurile la medici, analizele, investigațiile, medicamentele. Trebuia să-mi iau mereu liber de la serviciu, pentru că nu puteam să las singur un copil de șapte ani. Și atunci a început să se destrame totul. Pentru prima dată în viața mea am luat un credit. Nu pentru un telefon. Nu pentru haine. Nu pentru o vacanță. Pur și simplu aveam nevoie de bani pentru cheltuielile apărute din cauza bolii fiicei mele. Eram convinsă că Sofia se va face bine, că mă voi întoarce la programul normal de lucru și că, încetul cu încetul, voi da toți banii înapoi. Dar boala s-a prelungit. Banii s-au terminat din nou. A trebuit să mă împrumut iar. Apoi a venit scadența primei rate, iar eu nu aveam cu ce să o plătesc. Am luat încă un credit. După câteva luni, Sofia a început în sfârșit să se simtă mai bine. Îmi amintesc și acum ziua în care medicul mi-a spus că perioada cea mai grea trecuse. Am ieșit de acolo și am început să plâng
