.
Filip Moldovan, ți-au mai rămas 72 de ore. Mă numesc Filip Moldovan, am 36 de ani. Locuiesc în București, în cartierul Pantelimon, împreună cu soția mea Andreea și cu cei doi copii: Sofia (9 ani) și Matei (6 ani). Eu și Andreea ne-am mutat în București acum zece ani, dintr-un orășel din Moldova. Am venit cu două genți și cu speranța că o să ne fie mai bine. La început am luat orice muncă: depozit, curățenie, livrări. Orice, numai să avem din ce trăi. După vreo trei ani s-a mai liniștit situația. Eu m-am angajat ca tehnician de mentenanță la o fabrică, iar Andreea a început să lucreze într-un magazin de haine. Viață normală. Părea că totul e stabil. Apoi ne-am hotărât să ne cumpărăm un apartament. Un apartament mic, într-un bloc vechi de panouri. 142.000 de euro. Avansul a fost mic, așa că rata lunară a ieșit undeva pe la 780 de euro. Era un angajament serios, dar ne descurcam. Așa am trăit. Până la începutul anului 2026. În ianuarie fabrica a anunțat restructurare. Am fost dat afară. Am început imediat să caut altceva. Dar în domeniul meu, în București, era greu: multe fabrici închiseseră sau trecuseră pe subcontractori. Mă chemau la interviuri, dar de fiecare dată alegeau fie pe cineva mai tânăr, fie pe cineva cu certificate mai noi pentru utilajele actuale. Am făcut chiar și un curs de reconversie de două luni — am băgat în el ultimii bani pe care îi mai aveam puși deoparte. Dar posturile erau tot mai puține. Primele șase luni am rezistat cumva din economii. Apoi s-au terminat. Andreea lua ture în plus, dar tot nu ajungea. La finalul fiecărei luni număram fiecare leu. Uneori trebuia să alegem: plătim rata sau cumpărăm de mâncare de la Lidl sau de la Kaufland. Copiii nu înțelegeau mereu de ce mâncăm din nou cele mai ieftine lucruri. Datoriile la credit au început să se adune. O lună. Trei luni. Opt luni. Din bancă sunau regulat. Apoi au început să vină scrisori recomandate. Mai târziu s-au legat și recuperatorii. Sunau de pe numere diferite, scriau
