.
Filip Moldovan, ți-au mai rămas 72 de ore Mă numesc Filip Moldovan, am 36 de ani. Sunt român. De opt ani locuiesc în Germania, la Nürnberg, împreună cu soția mea, Andreea, și cu cei doi copii – Sofia de 9 ani și Matei de 6 ani. Am plecat dintr-un orășel din Moldova cu două genți și o singură dorință: să facem bani cât de cât normali și să le dăm copiilor o viață mai bună. În România salariile erau mici, de muncă aproape nu găseai. În Germania am început de la zero: depozit, curățenie, descărcat camioane. Germana o stăpâneam prost, așa că primii ani au fost grei. Mereu simțeam cum mă privesc ca pe „străinul” care le ia locul altora. După câțiva ani am reușit să mă angajez tehnician de mentenanță la o fabrică. Andreea a găsit și ea de lucru – la magazin. Părea că în sfârșit ne-am stabilizat. Am închiriat un apartament mai bun, copiii au mers la școală și chiar începusem să punem bani deoparte. Apoi ne-am gândit să cumpărăm un apartament mic. Am luat credit. Rata lunară ieșea cam 950 de euro. Plus utilități, asigurări, grădiniță. În Germania totul e scump. Dar ne descurcam. Așa a mers până la începutul anului 2026. În ianuarie fabrica a anunțat disponibilizări. Pe mine m-au dat afară printre primii. Când ești străin, ești întotdeauna mai ușor de „optimizat”. Am început imediat să caut de lucru. Trimiteam CV-uri zilnic. La interviuri auzeam mereu aceleași vorbe: „Germana dumneavoastră nu e suficient de bună”, „Avem deja candidați cu certificate locale”, „Căutăm pe cineva cu experiență exact în Germania”. Am făcut cursuri de limbă, am tradus actele, dar tot simțeam că ușile se închid tocmai pentru că nu sunt de-al lor. Primele luni am rezistat din economii. Apoi s-au terminat. Andreea lua ture în plus, eu mă angajam pe unde puteam – uneori la negru, doar să aduc ceva acasă. La sfârșitul fiecărei luni stăteam și număram fiecare euro. Uneori trebuia să alegem: plătim chiria sau cumpărăm mâncare normală. Copiii începeau deja să înțeleagă că ceva nu e în regulă. Dat
