Cum mi-am redus nivelul A1C de la 7,2 la 5,6 fără medicamente?
Trei ani am refuzat metforminul. Apoi creatinina mi-a urcat la 124 µmol/l și doctorița mi-a zis: „S-a terminat timpul." Mă numesc Elena Popescu. De treizeci și opt de ani lucrez pe secția de terapie intensivă. Am ținut de mână diabetici pe moarte. Am văzut cum metforminul distruge calitatea vieții oamenilor. Știu panta. Așa că, atunci când glicemia mea à jeun a ajuns la 10,4 mmol/l și HbA1c-ul la 7,2%, deja știam ce o să-mi spună doctorița, înainte să deschidă gura. „Trebuie să începem cu metformin." Am zâmbit. Am dat din cap. Am luat rețeta. Trei zile mai târziu am aruncat-o. Nu pentru că sunt iresponsabilă. Nu pentru că neg realitatea. Ci pentru că am văzut ce face metforminul cu cei care-l iau — și ce face diabetul cu cei care nu se tratează. Ambele drumuri duc la suferință. Eu căutam un al treilea. Trei ani am încercat tot. Oțet de mere înainte de masă. Scorțișoară în cafea. Berberină de două ori pe zi. Am redus carbohidrații atât de drastic încât mâncam 40 de grame pe zi. 10.000 de pași zilnic. Antrenament de forță de trei ori pe săptămână. Glicemia à jeun mi-a scăzut de la 10,4 la 9,4. HbA1c-ul de la 7,2 la 6,8. Mai bine. Dar nici pe departe suficient. Nici măcar aproape. Și cu ce preț? Eram epuizată. Iritabilă. Pofteam carbohidrați non-stop. Creierul mi se încetoșa în fiecare zi pe la ora două. Mă trezeam la trei noaptea la baie, din obișnuință verificam glicemia — tot 8,9 — și stăteam trează până la cinci și jumătate, incapabilă să adorm la loc. Făceam totul corect și tot pierdeam. Soțul meu m-a găsit odată la unsprezece noaptea în baie, plângând și holbându-mă la glucometru. 10,7. După o cină de piept de pui la grătar cu broccoli. „Ia metforminul odată" — a zis. „Nu pot" — am șoptit. „Am văzut ce face." Dar opțiunile se terminau. Și atunci s-a întâmplat ceva care a schimbat totul. Tocmai externasem un pacient — 61 de ani, diabet de tip 2, internat cu trei luni în urmă cu ulcer pe gambă. Evoluție clasică
