👉🏼
CREDEAM CĂ M-AM MUTAT DIN ROMÂNIA ÎN ITALIA PENTRU O VIAȚĂ MAI BUNĂ, DAR AM AJUNS ÎN PAT CU UN BĂRBAT BOGAT DE 68 DE ANI PENTRU 10.000 DE EURO… 😳 Mă numesc Bianca Dumitrescu, sunt din Bacău și locuiesc în apropiere de Milano împreună cu băiețelul meu de patru ani, Luca. Am plecat din România convinsă că în Italia voi putea munci, voi pune bani deoparte și îi voi oferi copilului meu viața pe care eu nu am avut-o. La început îmi imaginam că, dacă muncesc suficient de mult și nu mă plâng, lucrurile se vor așeza singure. Realitatea a fost cu totul alta. Nu aveam părinții aproape, nu aveam rude la care să-l pot lăsa pe Luca și trebuia să rezolv totul singură: actele, chiria, grădinița, facturile, transportul și programul de lucru. Mama rămăsese în România și abia se descurca din pensie, așa că nu puteam să-i cer bani. Locuiam într-un apartament mic cu două camere din Sesto San Giovanni. Clădirea era veche, pereții erau reci, iar iarna se forma mucegai în colțurile dormitorului. Când vorbeam cu mama prin apel video, îndreptam mereu telefonul spre fereastră, ca să nu vadă petele negre de pe perete. De fiecare dată îi spuneam același lucru: — Suntem bine, mamă. În Italia ne descurcăm. În realitate, eram tot mai aproape să nu ne mai descurcăm deloc. Lucram pentru o cooperativă de curățenie. Dimineața făceam curățenie într-un supermarket înainte de deschidere, iar după-amiaza mergeam într-o clădire de birouri din Milano. Numărul orelor se schimba de la o săptămână la alta. Uneori primeam ture suplimentare, iar alteori eram anunțată că nu mai era nevoie de mine. În fiecare dimineață mă trezeam în jurul orei cinci. Îl pregăteam pe Luca, îl duceam la Elena, o vecină româncă de la etajul de jos, apoi luam linia roșie de metrou spre Milano. Elena îl ducea mai târziu la `scuola dell’infanzia` și îl lua din nou după program, dacă eu nu reușeam să ajung la timp. O plăteam cât puteam. Uneori accepta să aștepte până la salariul următor, pentru că știa că nu aveam pe nimeni a
