👉👉👉
Încă încep să tremur de fiecare dată când mă uit la fotografia asta. Mă numesc Andreea. Am 35 de ani. Lucrez la o benzinărie Petrom din București. Tura mea este de la șase dimineața până la șase seara. Benzină, apă, gustări, țigări. În fiecare zi aceleași fețe, aceleași probleme. Am doi băieți — Matei are 12 ani, iar Luca are 8. Tatăl lor a plecat acum trei ani. Pur și simplu a încetat să mai vină. Fără certuri, fără explicații. Pur și simplu așa s-a terminat totul. Acum totul este pe umerii mei. Chiria, curentul, școala, mâncarea, transportul. În fiecare lună trebuie să mă gândesc ce să plătesc mai întâi. Nu le-am spus niciodată copiilor cât de grea este situația noastră. Le spuneam doar: — Mama lucrează până târziu. Chiar și atunci când, de fapt, eram deja acasă. Într-o zi, pe la ora unu după-amiaza, o mașină gri, scumpă, a intrat în benzinărie. Din ea a coborât un bărbat. La început nu mi-a venit să cred ce văd. Era Selly. Purta un tricou obișnuit, fără pază, fără vreo echipă în jurul lui. Pur și simplu a intrat în magazin, a luat o sticlă de apă și a venit la casă. Eu stăteam în spatele casei de marcat și nu știam deloc ce să fac. A zâmbit și a întrebat: — Cât costă? I-am spus prețul, iar el a plătit cu cardul. Apoi s-a uitat la mine și mi-a spus: — Păreți obosită. E totul în regulă? Voiam să răspund „da”, dar nu știu de ce am început pur și simplu să-i povestesc. Și nu mă mai puteam opri. I-am povestit despre Matei și Luca, despre soțul care a plecat, despre chiria pe care de două luni nu mai reușeam să o plătesc integral și despre faptul că strânsesem o datorie de aproximativ 1.600 de lei. I-am povestit despre datoria de pe cardul de credit, despre cheltuielile care urmau pentru școală și despre faptul că uneori nu am bani nici măcar pentru autobuz. Uneori mergem pur și simplu pe jos. El asculta. Nu mă întrerupea. Nu se uita la telefon. Pur și simplu stătea acolo și mă asculta. Apoi mi-a spus: — Vă este foarte greu. Duceți prea mu
