{{product.short_description}}
Citiți acest text înainte de a fi prea târziu Sunt împreună cu soția mea de 46 de ani. În ultimii trei ani, eu personal am spălat-o, am îmbrăcat-o și am dus-o pe brațe la toaletă. Amândoi eram la un pas de moarte din cauza epuizării totale. Mă numesc Dumitru Stănescu. Am 74 de ani. Toată viața am lucrat pe șantiere, iar acum sunt pensionar. Cu soția mea, Elena, m-am căsătorit în 1978. Din acea zi, nu am regretat nicio secundă alegerea făcută. Dar acum trei ani, viața noastră s-a transformat într-un coșmar. Pe Elenutza au început să o doară genunchii. Mai întâi doar se plângea. Apoi a început să șchiopăteze. Mai târziu, mergea cu bastonul. Iar în final, abia se mai ridica din pat. Doctorul s-a uitat pe radiografie și a spus: „Artroză de gradul patru. Cartilajul este complet distrus. Doar operația mai poate ajuta. Dar inima... nu sunt sigur că va rezista la anestezie”. Ne-am întors acasă. Ne-am așezat la masa din bucătărie. Elena și-a acoperit fața cu mâinile și a spus doar atât: „Dumitru, ce se va alege de mine acum?”. Nu știam ce să-i răspund. Și atunci a început adevăratul iad. Elena se mișca tot mai greu. Mai întâi o ajutam să se ridice dimineața. Apoi o duceam la baie. Apoi am început să o spăl eu singur. Apoi să o îmbrac. Eu, la cei 74 de ani ai mei, îmi ridicam soția pe brațe de trei ori pe zi, în timp ce coloana mea, distrusă de decenii de muncă grea, urla de durere. Dar asta nu mai contat. Dar cel mai groaznic lucru nu s-a întâmplat la spital. Ci pe scările noastre. Într-o dimineață, fiica noastră, Cătălina, a venit să ne viziteze. A tăcut mult timp, privindu-mă cum încercam să o ajut pe mama ei să coboare în sufragerie. Și apoi a rostit acele cuvinte. Încet, aproape în șoaptă, dar m-au lovit mai tare decât un zid prăbușit: „Mamă... acum te ții cu ambele mâini.” Am înlemnit. M-am uitat la Elena și abia atunci am realizat ceea ce încercasem să ignor luni de zile. Soția mea nu mai mergea. Se agăța de balustradă cu ambele mâini, ca de o colac de salvare
