Durata lecturii: 3 minute
Soțul meu mă implora să-i tai picioarele, pentru că senzația de arsură era atât de puternică. Dar aseară a dormit toată noaptea fără să se miște. Era ora 2:14, într-o noapte de marți. În casă era o liniște deplină, cu excepția zgomotului pe care îl făcea el în sufragerie. Nu se uita la televizor. Stătea pe marginea fotoliului, legănându-se înainte și înapoi, cu capul în mâini. Am rămas în întunericul holului și l-am privit. Bărbatul care și-a construit singur terasa cu propriile mâini. Bărbatul care și-a purtat fiica pe umeri prin Disneyland timp de patru ore fără să obosească. Iar acum plângea. În liniște, încercând să nu mă trezească. Dar eu eram deja trează. Sunt mereu trează atunci când începe „focul”. M-am apropiat și m-am așezat lângă el. Picioarele îi erau roșii, fierbinți la atingere, umflate și inflamate. — Nu mai pot, Sarah, mi-a șoptit cu vocea frântă. Parcă merg pe cărbuni încinși. Taie-mi picioarele. Vorbesc serios. Mai bine fără ele decât să mai simt durerea asta. În acel moment am încetat să mai cred tot ce ni se spusese până atunci. Timp de trei ani am fost „pacienții model”. Am mers la specialistul care s-a uitat treizeci de secunde pe fișa lui, nici măcar nu i-a examinat picioarele și a scris o rețetă. — Luați acestea. Este protocolul standard. Mark le-a luat. Iar eu mi-am văzut soțul dispărând încet. Pastilele îl transformaseră într-o umbră a lui. Uita cuvinte. Se oprea la jumătatea propoziției și privea în gol. Era amețit tot timpul. Mergea prin bucătărie de parcă băuse câteva pahare încă de dimineață. — Urăsc asta, mi-a spus într-o zi privind flaconul de medicamente. Simt că am mintea învăluită în ceață. Dar partea cea mai rea? Durerea era tot acolo. Doar că părea mai îndepărtată. Era prea amețit ca să-i mai pese la fel de mult, însă corpul lui continua să sufere. În fiecare noapte își scotea picioarele de sub pătură. Tresărea dacă până și câinele îi atingea piciorul. Apoi am încercat creme. Doamne, am încercat
