{{product.short_description}}
Bunica mea, Maria, la 87 de ani se pregătea de ce e mai rău, dar știința avea alte planuri. Stătea în fotoliul ei vechi, undeva lângă Cluj. Pe fereastră se vedeau merii înfloriți, dar în cameră mirosea a medicamente și a deznădejde. Bunica Maria are 87 de ani. La vârsta asta, în România, se obișnuiește să se spună: „Așa vrea Dumnezeu, maică...”. Aproape că nu se mai ridica. Picioarele — ca niște stâlpi de fontă, umflate de edeme. Tensiunea — ca un balansoar: ba prea sus, ba prea jos. Se uita la mâinile ei și parcă nu le mai recunoștea. — Înțelege-mă, îmi spunea ea, cel mai groaznic nu e moartea. Cel mai groaznic e să fii o povară. Vedeam cât îi era de rușine să-mi ceară ajutorul ca să ajungă până la bucătărie. Vedeam cum își ferește privirea când îi aduceam încă o plasă plină cu pastile. Le bea cu pumnul. Pentru inimă. Pentru articulații. Pentru zahărul din sânge. Albastre, albe, roz. O întreagă industrie lucra pentru noptiera ei. Dar se simțea mai bine? Nu. Pur și simplu se stingea. La 87 de ani, trăia ca într-o ceață permanentă. Ziua — somnolență, noaptea — insomnie din cauza durerilor de spate. Medicii dădeau din umeri: — Ce vreți? Vasele de sânge sunt uzate. Resursa organismului e epuizată. Dar eu nu i-am crezut. Nu credeam că un om trebuie să devină o „legumă” doar pentru că în pașaport cifra vârstei începe cu 8. Totul s-a schimbat într-o joi. M-am întâlnit cu un vechi cunoscut care lucrează într-un laborator de cercetare. Am început să vorbim despre bunica. — Ascultă, mi-a spus el. De ce tratați doar simptomele? — La ce te referi? n-am înțeles eu. — Îi dați pastile de tensiune ca să lărgiți vasele. Îi dați creme ca să luați durerea de genunchi. Dar nu vă atingeți de cauză. Mi-a explicat ceva ce am reținut pentru totdeauna. Organismul nostru este o mașinărie biologică. Cu anii, în celule se adună „gunoi”. Procesele de regenerare adorm. Sângele devine gros ca siropul și pur și simplu nu mai duce viața către organe. — Există tehnologii, mi-a șoptit el. In
