domai.best
„Nu mi-e rușine că am fost un tată «neperfect»” Am 41 de ani. Sunt din România, dintr-un oraș mic de lângă Iași. De 9 ani trăiesc în Europa — mai întâi în Italia, apoi în Germania. Aici sunt cu mine soția mea, Ana, și cei trei copii ai noștri: două fete și un băiat. Lucrez la o fabrică. Schimburi lungi, zgomot constant, metal, ulei, frig iarna și o oboseală care nu dispare niciodată. Dimineața — trezire devreme, seara — mâinile îmi tremură de epuizare. Fiecare zi seamănă cu cea de dinainte. Uneori am impresia că timpul în fabrică nu merge înainte, ci se învârte în cerc. Locuim într-o casă veche, închiriată, la marginea orașului. Ana lucrează ca femeie de serviciu într-o școală. Salariile noastre abia ajung pentru chirie, mâncare și facturile la electricitate. Când ajung acasă, mă dor picioarele și am mintea goală. Tot ce-mi doresc e să stau puțin cu ochii închiși. Ana gătește mâncare simplă: supă, paste, cartofi. De multe ori mâncăm în tăcere — nu pentru că n-am avea ce spune, ci pentru că nu mai avem putere. Copiii își fac temele și par de parcă le-ar fi teamă să ceară ceva. În fiecare seară mă rog ca Dumnezeu să ne dea putere și să nu ne lase. Uneori mă uit la copii și mă gândesc: la vârsta lor, eu visam. Ei au înțeles prea devreme că visele au un preț. Într-o zi, înainte de ziua de naștere a fetelor, am intrat într-un magazin. Se uitau mult timp la rochii frumoase, dar niciuna n-a cerut nimic. Le-am întrebat: — Vă place ceva? Au ridicat din umeri, iar una dintre ele a spus: — Tată, știm că e greu acum. Nu e nevoie. Cuvintele astea m-au rănit mai tare decât orice factură sau datorie. Într-o zi, la muncă, în vestiar, răsfoiam Facebook-ul. Mi-a apărut o reclamă: imagini colorate, cifre, promisiuni de bani ușori. Am zâmbit ironic și am spus că e încă o păcăleală. Un coleg de tură, Marco, a auzit și mi-a răspuns: — Eu am scos bani de acolo. Uite. Mi-a arătat un mesaj pe telefon. N-am crezut, dar gândul mi-a rămas în minte. În noaptea aceea, când Ana și copiii
