Wheel of Towers App - App Store
Denis Barbu, mai aveți 72 de ore. Mă cheamă Denis Barbu, am 36 de ani. Locuiesc în București, în cartierul Rahova, împreună cu soția mea Andreea și cei doi copii ai noștri: Sofia de 9 ani și Andrei de 6. Andreea și cu mine ne-am mutat în București acum zece ani, dintr-un sat mic din Moldova. Am ajuns cu două valize și cu speranța că lucrurile vor merge mai bine. La început am acceptat orice muncă: depozit, curățenie, livrări. Orice, ca să ne descurcăm singuri. După trei ani, viața s-a mai stabilizat. Am găsit un post de tehnician de mentenanță într-o fabrică de producție, iar Andreea a început să lucreze într-un magazin de haine. O viață normală. Părea stabilă. Apoi am decis să cumpărăm o casă. O casă mică, tip duplex. 1.445.000 de lei. Avansul a fost mic, așa că rata lunară ne ieșea în jur de 5.600 de lei. Era un angajament greu, dar ne descurcam. Așa am trăit. Până la începutul anului 2026. În ianuarie, fabrica a anunțat o reorganizare. Eu am rămas pe dinafară. Am început imediat să caut de lucru. Dar în domeniul meu, în zona Bucureștiului, situația era complicată: multe fabrici se închiseseră sau treceau pe subcontractori. Mă chemau la interviuri, dar alegeau mereu candidați mai tineri sau cu certificate recente pentru utilajele noi. Am făcut și un curs de actualizare de două luni, cu ultimii bani pe care îi mai aveam. Dar ofertele erau din ce în ce mai puține. Primele șase luni am reușit să ne descurcăm cu ce mai rămăsese. Apoi s-a terminat. Andreea lua mai multe ture, dar nu era de ajuns. La final de lună număram fiecare leu. Uneori trebuia să alegem: plătim rata la casă sau facem cumpărăturile la Lidl ori la Kaufland. Copiii nu înțelegeau mereu de ce mâncăm iar mâncare mai ieftină. Întârzierile la plata ratei au început să se adune. O lună. Trei luni. Opt luni. Banca suna regulat. Apoi au venit scrisorile recomandate. Și mai târziu somațiile. Sunau de pe numere diferite, scriau pe WhatsApp, lăsau mesaje pe robot. Vorbeau clar, fără ocolișuri.
