Link to the app
Credeam că am șters fotografia asta. Dar a rămas. Am dat peste ea din întâmplare acum câteva zile, când făceam curățenie în telefon. Memoria era plină: videoclipuri cu copiii, bonuri de la Tesco și Aldi, capturi de ecran cu transferuri bancare, poze de pe șantiere pe care le trimiteam șefului de echipă ca să-i arăt că lucrarea era terminată. Și printre toate acestea — ea. În fotografie stau în vechiul meu Ford Transit alb. Geaca de lucru este plină de praf și murdărie, fața îmi este udă, iar ochii roșii de oboseală. Mă uit direct în cameră cu o expresie de parcă m-aș întreba singur: — Andrei, cum naiba ai ajuns în situația asta? Eram convins că am șters fotografia chiar în noaptea aceea. Dar a rămas. Și poate că e mai bine așa. Uneori un om trebuie să-și vadă adevăratul fund al prăpastiei ca să nu uite niciodată de unde a reușit să se ridice. Mă numesc Andrei Popescu. Am 36 de ani. Locuiesc în Londra, în Ilford, aproape de granița cu Essex. Lucrez în construcții de 12 ani — de când am venit aici din Iași. Nu sunt scriitor. Scriu cum pot — simplu și direct. Toată viața am muncit mai mult cu mâinile decât cu mintea. Din exterior, viața noastră părea obișnuită. Eu pe șantier, soția mea, Andrea, făcea curățenie în hoteluri și birouri din zona Canary Wharf. Avem doi copii care merg la școala locală. Nu aveam o viață frumoasă pentru Instagram. Încercam doar să supraviețuim. Muncesc de la 18 ani. Mai întâi în România, iar aici din prima săptămână după ce am ajuns. Labourer, bricklayer, plasterer, groundworker — făceam orice mi se oferea. Știu să zidesc, să tencuiesc, să torn șape, să montez schele, să tai, să găuresc și să curăț după alții. Dar în Marea Britanie, chiar și atunci când lucrezi 10–11 ore pe zi, banii abia ajung. Chiria pentru apartamentul nostru cu două camere este de 1.520 £ pe lună. Un apartament obișnuit, nu în centru, dar tot scump. Council tax, electricitate, gaz, apă, cardurile Oyster, mâncarea, mesele copiilor la școală, uniformele — toa
