Link
Dorian — dacă citești asta, du-te dracului! 😠🖕 Salutare tuturor, sunt Catalina. Am 34 de ani, lucrez ca infirmieră într-un azil de bătrâni din București și îmi cresc singură fetița, pe Mia. Are șapte ani. Nu am nimic al meu. Fără părinți cu bani, fără partener cu care să împart cheltuielile. Doar eu. Chiria e 2.200 de lei pe lună pentru un apartament cu două camere în care e un frig de crăpau pietrele iarna asta, iar din salariul meu de la căminul de bătrâni, asta înseamnă aproape jumătate din tot ce câștig înainte să apuc să cumpăr măcar o pâine sau ceva de mâncare de la Mega Image. În ultima vreme, pur și simplu mă distrugea psihic. Bag ture de dimineață și ture de noapte, ajut bătrânii să se spele și să se îmbrace, îi țin de mână când plâng după familii care nu-i vizitează niciodată și mă întorc acasă atât de dărâmată că abia pot să-mi dau ghetele jos din picioare. Și e mijlocul iernii acum, frigul ăla crunt din București care îți intră până în oase, iar când a venit factura la căldură și gaze, mi s-a făcut efectiv rău când am văzut-o. În unele seri, după ce Mia adormea, mă așezam la masa din bucătărie și plângeam în șoaptă. În liniște, ca să nu mă audă. Tot ce mi-am dorit vreodată a fost să nu mai număr fiecare leuț. Să nu mai simt panica aia în piept de fiecare dată când POS-ul de la magazin stă o secundă în plus până să aprobe plata. Picătura care a umplut paharul a fost o chestie măruntă. Mia a venit de la școală și m-a întrebat dacă poate să meargă și ea la cursurile de dans de vineri, pentru că merg toate colegele ei. 200 de lei pe lună. Și a trebuit să-i spun nu. I-am zis că poate luna viitoare, iar ea a spus doar „bine, mami” cu un glăsor stins și s-a dus în camera ei. În seara aia am izbucnit de-a binelea. Bareta de la ghetele ei de iarnă era prinsă cu un elastic de păr, iar eu nu aveam nici măcar două sute de lei să-i dau. Una dintre colegele mele de muncă, Andreea, mi-a arătat ceva pe telefon în pauza de masă. Îmi zice: „Catalina, cât o să te mai
