👉🏼
Mă numesc Irina Dragomir și am 30 de ani. Eu și soțul meu, Radu, ne-am născut în Bacău, dar acum aproape patru ani ne-am mutat în București. Nu pentru că nu ne-ar fi plăcut orașul nostru natal. Doar că Radu nu reușea de multă vreme să-și găsească un loc de muncă stabil. Fără relații, primea numai munci temporare: să descarce un camion, să ajute pe un șantier sau să înlocuiască pe cineva pentru câteva zile. Banii abia ajungeau pentru strictul necesar. Într-o zi s-a uitat la mine și mi-a spus: — Dacă rămânem aici, nu se va schimba nimic. În București măcar avem o șansă să începem o viață normală. Am vândut motocicleta lui veche, iar eu am vândut lănțișorul de aur pe care mi-l dăduseră părinții înainte de nuntă. Pentru restul cheltuielilor de mutare a trebuit să ne împrumutăm. Am strâns tot ce am putut lua cu noi și am plecat. În primele luni ni s-a părut că Radu avusese dreptate. Printr-o agenție, s-a angajat cu un contract temporar la un depozit logistic din Chiajna. O parte din venit o primea sub formă de salariu, o parte în bonuri de masă, iar bani mai buni câștiga doar atunci când prindea ore suplimentare. Eu am început făcând curățenie în apartamente din Drumul Taberei, iar mai târziu am găsit un post de casieră la un supermarket din zona Lujerului. Am închiriat o garsonieră mică într-un bloc vechi din Militari. Iarna trăgea frigul pe la ferestre, iar vara pereții se încingeau atât de tare, încât nu puteam să dormim. În baie mirosea a umezeală, peretele de lângă fereastră era pătat, iar sub chiuveta din bucătărie stătea permanent o găleată de plastic. Țeava curgea, indiferent de câte ori încerca proprietarul s-o cârpească. Dar era casa noastră. Și credeam că, încetul cu încetul, lucrurile se vor îndrepta. În zilele obișnuite, Radu lucra câte opt ore. Când veneau transporturi mari la depozit, rămânea peste program. Pleca de acasă pe la cinci dimineața, mergea până la stație, schimba două autobuze spre Chiajna, iar apoi aștepta deseori microbuzul agenți
