minicomputers.xyz
💔 NU AM PLECAT DIN ROMÂNIA. AM PLECAT DE ACASĂ CA SĂ SUPRAVIEȚUIESC… ȘI AM AJUNS ÎN IAD 💔 Mă numesc Andrei Popescu. Am 34 de ani. M-am născut într-un sat mic lângă Botoșani — în adevărata Moldovă românească, la nord, unde visele mor încă din copilărie. La 23 de ani am plecat de acasă. Nu eram erou. Pur și simplu am înțeles: dacă rămân, mor de disperare. Cu mine era Maria. Avea 24 de ani. Amândoi veneam din familii distruse: tații beau, mamele se speteau pe la casele bogătașilor, frații și surorile erau mereu băgați în tot felul de belele. Zero viitor. Ne-am dus la București. Ca toți. Toți cred: «La București o să-mi fie bine în sfârșit». Un apartament micuț în Rahova — cartier în care nici taximetriștii nu vor să intre noaptea. Saltea direct pe jos. Aer condiționat care n-a mers niciodată. O masă cumpărată de pe OLX cu 50 de lei. Două rucsacuri și 2000 de lei împrumutați de la rude. Depozit la marginea Bucureștiului — 11–12 ore pe zi. Cutii de 30–40 de kilograme. Spatele trosnea. Genunchii mă dureau cumplit. La 30 de ani deja mergeam ca un moș. Maria făcea curățenie în birouri noaptea. Chimia îi ardea mâinile. La cinci dimineața — un frig care te pătrundea până la oase. Se întorcea acasă mirosind a clor și a lacrimi. Banii nu ajungeau niciodată. Chirie — 400 de euro pentru gaura asta. Mâncare de la Lidl și Profi — doar paste la promoție, orez și cel mai ieftin cașcaval. Abonamentul de transport — sfânt. Restul — datorii la curent, facturi, telefoane de la recuperatori. Prietenii au dispărut unul câte unul. «Andrei, tu ai mereu numai probleme…» «Hai să ne vedem noi cândva». Nimeni nu mai suna. Familia? Mama mi-a zis doar atât: «Ai plecat singur — descurcă-te acum singur». Într-o noapte a bătut la ușă vecinul, un moș de 75 de ani. A adus o cutie cu farfurii și o pătură veche. — Ia-le, că nouă nu ne mai trebuie. Stăteam în fața lui în chiloți, nebărbierit, cu cearcăne până la bărbie. Rușinea mă ardea mai
