Online
Casino e o țeapă totală. Sper să vă închidă. Mă numesc Elena. Am 31 de ani. Locuiesc în Ploiești, județul Prahova. Închiriez o cameră. Nu un apartament — o cameră. Într-o casă cu trei străini. Lucrez la un depozit logistic de pe centura orașului. Tura de după-amiază. De la 14:00 până la 22:00. Uneori până la 23:00 dacă lipsește cineva. 3.400 de lei pe lună, net. Pare ok. Nu e. Uite cheltuielile: Chiria camerei 900 lei (include utilitățile, dar fără internet) Internet + telefon 100 lei Benzină dus-întors 350 lei (am un Logan din 2009 cu 240.000 km) Mâncare 800 lei (mănânc aproape deloc carne, e prea scumpă) Abonamente 40 lei (Netflix — singura distracție, și ăla îl împart cu o prietenă) Haine și încălțăminte 80 lei (second-hand, totul) Medicamente 50 lei (pastile de cap și de alergii) Neprevăzute 150 lei Îmi rămân 930 de lei. Pare că 930 e bani. Nu e. Pentru că 930 acoperă tot ce-am uitat. Și tot ce o să se întâmple mâine. Și mâine se întâmplă mereu. Trăiesc singură de trei ani. De când m-am despărțit de Andrei. Era ok. Nu bătea. Nu țipa. Pur și simplu a încetat să mă mai vadă. Devenisem ca frigiderul pentru el — e acolo, dar nu-l vezi. Am plecat eu. De atunci — singură. Seara ajung acasă pe la 22:40. Casa e veche. Ușile scârțâie. Colegii de casă — băieți cărora nu le pasă. Pornesc muzica la maxim la 2 noaptea. Nu mă plâng — mi-e teamă că o să mă urască. Și n-am unde să mă duc. Intru în camera mea. 10 metri pătrați. Pat, dulap, birou. Pe birou — un laptop din 2018 care se încarcă cinci minute. Și telefonul. Un Samsung Galaxy A14 crăpat pe care l-am luat second-hand acum doi ani. Mă așez pe pat. Scot uniforma de la depozit — bluză albastră, pantaloni negri întinși la genunchi. O pun pe scaun. Mâine la fel. Pun ceainicul. Beau ceai fără zahăr. Mă uit la perete. Și mă gândesc. Mă gândesc că am 31 de ani. Zero economii. Dacă se strică telefonul — nu pot să-l înlocuiesc. Dacă mă îmbolnăvesc și lipsesc trei zile — nu pot plăti chiria. Dacă un coleg de casă se plânge că
