{{product.name}}
Un copil autist vine la mine pentru examinare. Nu lasă alți stomatologi să-l atingă. Astăzi m-au trădat mâinile în mijlocul unei obturații, din cauza artritei, și a trebuit să-mi sun asistenta. Copilul a început să țipe. Asistentul se trase înapoi. Bunica lui l-a luat și l-a condus prin sala de așteptare, o cavitate deschisă într-un dinte de lapte. Scriu asta la cinci luni după acea zi. Copilul are nouă ani, se numește Petru, de șase ani vine la mine. Trei medici stomatologi pediatri privați din București refuzaseră să-l asume. Al patrulea sugerase anestezie generală pentru un control simplu de rutină. Bunica plecase plângând de la cabinet și l-a adus prin oraș la mine. Numele meu este Maria Dumitrescu. Am cincizeci și șase de ani. Dentist pediatru la Clinica de Chirurgie Bucală și Maxilo-Facială și Stomatologie a Spitalului General București „Spitalul Universitar de Urgența București”. Treizeci și unu de ani în funcție. Șase ani până la pensionare. M-am născut la Iași, în raionul Copou. Tatăl meu a reparat biciclete într-un atelier de pe strada Lăpușneanu. Mama a cusut acasă pentru un croitor din centrul orașului. Fratele meu, Vasile, a moștenit fierăria bunicului meu, încă o conduce. Eu, la nouăsprezece ani, am plecat la Universitatea Aristotelică din Cluj-Napoca, la Facultatea de Medicină Dentară. În anul trei l-am întâlnit pe Michalis Dumitrescu într-o cameră de anatomie. Cardiologie. Ne-am căsătorit în Agios Andreas Iași în 1993. În 1996 ne-am mutat la București. Nu ne-am întors niciodată să trăim în sud. Soțul meu, Mihai, are cincizeci și opt de ani. Și-a agățat cămașa acum doi ani, după treizeci și cinci de ani de cardiologie la Evanghelizare. Doi copii. George, treizeci și doi de ani, inginer la Șantierele Navale Constanța. Elena, douăzeci și nouă de ani, profesoară la Cluj-Napoca, căsătorită cu un arhitect. Nu sunt o femeie emoțională. Treizeci și unu de ani în care ai pus mâinile în gura copiilor altora te învață o singură regulă: verifică, nu ai
