Faceți clic pentru a accesa
Mi-e rușine să spun asta... Mă numesc Larisa, m-am mutat din România în Italia acum mai bine de zece ani și lucrez ca pompier. Zile și nopți întregi în fum, în sirene, în intervenții care îți rămân în minte. Stai în echipament greu ore întregi, cari furtunuri, intri în clădiri care ard, iar când se termină tot… cazi lată, udă leoarcă, epuizată. Credeam că dragostea te poate salva. Dar m-am înșelat. Am încercat să ridic pe cineva care, de fapt, mă trăgea mai jos. „O să fie mai bine, am planuri”, îmi repeta. L-am crezut. Plăteam chiria, mâncarea, facturile… am făcut chiar și un împrumut de 29.000 €, „pentru afacerea lui”. După șase luni a făcut praf mașina — și a dispărut. A lăsat numai datorii. Și liniște. Lucram ture de 24 de ore, apoi încă intervenții suplimentare. Ajungeam acasă, mă prăbușeam pe pat și plângeam. Nicio ieșire. Nicio speranță. Apoi a venit incendiul dintr-un apartament din cartierul vechi. Am intrat printre fum și scântei, am stins focul, am scos oamenii afară. Când totul s-a terminat, proprietarul — un bărbat elegant, puțin mai în vârstă — a venit la mine tremurând: „Nu știu cum să vă mulțumesc… pot să vă dau măcar un număr de telefon, să vă mulțumesc cumva mai târziu?” Nu aveam timp să vorbesc, însă i-am dat contactul de serviciu. Credeam că nu o să-l mai văd. Peste câteva zile, după o tură lungă, am făcut un selfie în lift — în uniformă, încă respirând greu după intervenție. Voiam să-l trimit unei colege, cu mesajul: „Glamourul din viața de pompier.” Din greșeală… l-am trimis lui. Câteva secunde mai târziu, mesaj: „Așa arată forța. Chiar și așa, ești superbă.” Mi-a fost rușine și i-am cerut scuze. El a răspuns: „Nu te scuza. Se vede că ai trecut prin multe. Și totuși ești în picioare.” Așa a început totul. Am vorbit, apoi am băut o cafea pe malul râului, o plimbare scurtă, conversație ușoară… apoi o a doua întâlnire. Și o a treia. Era sigur pe el, calm, genul de bărbat construit, nu inventat. Lângă el m-am simțit, pentru prima dată după
