«Am fugit în Germania de datorii și interlopii din România. Dar în schimb am găsit doar singurătate, frică și 30 de euro pe card». Numele meu este Mihai. Am 29 de ani. Acum un an și jumătate am fost nevoit să mă mut în Germania. Când avionul a aterizat la Frankfurt, mă uitam pe geam și nu-mi venea să cred că mi se întâmplă asta. Cer gri, o ploaie ușoară, luminile aeroportului. Atunci mi se părea că este singura mea șansă de a mă salva și de a o lua de la capăt. În România am riscat: am împrumutat bani de la oameni periculoși ca să-mi deschid o afacere. Dar afacerea a dat faliment complet. Suma era uriașă, nu aveam cum să o returnez, iar interlopii au început să mă caute. Mutarea mea nu a fost un vis — a fost o fugă. Am vândut tot ce mai aveam acasă doar ca să pot pleca. În primele săptămâni postam poze pe rețelele de socializare din Germania: centrul orașului, străduțele vechi, cafenelele cochete. Cunoscuții îmi scriau: «Ești în Europa, ți-ai aranjat viața!». Nimeni nu vedea adevărul. De fapt, stăteam într-o cameră micuță într-o suburbie necunoscută. Era atât de mică încât puneam uscătorul de rufe chiar lângă pat. Fereastra era veche, iar iarna vântul bătea atât de tare încât dormeam în hanorac și șosete. La început mă gândeam: «Nu contează, voi rezista. Important e că aici nu mă găsesc. În curând totul se va aranja». Dar nimic nu se aranja. Germana mea abia dacă era suficientă pentru o conversație banală, iar pe stradă auzeam doar un dialect local greu de înțeles. Mergeam pe lângă oameni și mă simțeam străin și neprotejat. Am căutat de lucru aproape două luni. Erau zile în care făceam 20.000 de pași, mergeam la interviuri, cheltuiam ultimii bani pe transport. Mă întorceam noaptea târziu cu picioarele dureroase și încă un refuz: «Nu cunoașteți limba suficient», «Nu aveți documentele necesare», «Vă sunăm noi». Nimeni nu suna niciodată. Banii dispăreau prea repede. Chiria camerei – aproape 500 de euro. Abonamentul de transport – 50 de euro pe lună. Telefonul – 2
