Florin Nedelcu — крутилось 1 дн, охват 2k

.

Trei ani am făcut totul ca la carte. Și totuși am ajuns la fundul sacului. Iată ce s-a întâmplat după. Mă numesc Florin. Am 37 de ani. Sunt din Galați. Nu e Bucureștiul turistic sau Brașovul cu munți frumoși. Galați e un oraș industrial dur. Combinatul siderurgic uriaș, smog, cartiere de blocuri și oameni care se trezesc la 5:30 dimineața ca să numere seara câți lei le-au mai rămas până la salariu. Nu sunt genul care să se plângă pe internet. La noi nu se obișnuiește asta. Fiecare român are problemele lui până peste cap. Cui îi pasă de datoriile mele? Dar vreo doi prieteni, cărora le-am povestit asta la o bere, mi-au zis: „Florin, scrie despre asta. Poate cuiva îi va salva viața chiar acum”. Așa că scriu. Am crescut într-o familie obișnuită. Tata a muncit toată viața la combinat. Mama a lucrat la cantina școlii. Nu am făcut niciodată foamea, dar nici nu aveam de unde să punem deoparte. La facultate nu m-am dus. Familia avea nevoie de bani. De la 18 ani sunt pe șantier. La început doar făceam mortarul, căram saci cu adeziv. Apoi am învățat meserie și m-am făcut faianțar, am început să fac băi frumoase, pardoseli scumpe. Pe la 30 de ani ajunsesem un meșter respectat. Nu aruncam cu banii. Nu stăteam în fiecare zi prin baruri. Nu făceam credite prostești pentru un iPhone nou. Stăteam cu chirie într-un apartament normal dintr-un bloc vechi. Mergeam cu o Dacia Logan 1.5 dCi veche — un diesel nemuritor, ieftin de reparat. Găteam acasă, încercam să o ajut pe soția mea, Alina. Trăiam modest, dar normal. Sau așa mi se părea. Salariul unui faianțar la noi este de vreo 4.500 de lei (în mână). Par bani buni. Dar doar pe hârtie. Chiria — 1.500 de lei. Întreținerea (mai ales facturile de la Enel pentru curent vara, din cauza aerului condiționat) — pur și simplu un dezastru. Internet și telefoane — 150 de lei. Motorina pentru Logan — vreo 400 de lei, pentru că șantierele sunt împrăștiate prin tot județul. Mâncarea — încercam să ne încadrăm în 1.500 de lei, dar la Profi p