jakositeplayersbestapp.website
Bună, mă cheamă Andreea. Am 31 de ani. Am plecat din România în Germania acum 7 ani — după o viață mai bună. Acum stau în Berlin, în cartierul Neukölln. Stau într-o cameră. Nu apartament — cameră. Într-o casă cu trei străini. Lucrez la casă în Lidl. Magazinul e la colț. Deschis de la 7 dimineața până la 10 seara. Eu lucrez tura de seară. De la 14 la 22. Uneori până la închidere, dacă nu vine cineva. 6,20 € pe oră. După taxe — cam 950 € pe lună. Sună bine? Nu e bine. Uite cheltuielile. Chiria camerei: 450 € (cu utilități, dar fără internet)�Taxe și facturi: 80 €�Internet + telefon: 40 €�Transport: 45 € (abonament metrou și autobuz)�Mâncare: 200 € (carne aproape că nu mănânc — e scumpă)�Abonamente: 10 € (Netflix — singura distracție)�Haine și încălțăminte: 20 € (second-hand)�Medicamente: 10 €�Neprevăzute: 30 € Rămân: 265 €. Parcă 265 € sunt bani. Dar nu e așa. Pentru că 265 € e ce trebuie să acopere tot ce am uitat. Și ce se va întâmpla mâine. Iar mâine se întâmplă întotdeauna ceva. Sunt singură de trei ani. De când ne-am despărțit eu și Daniel. Era ok. Nu bătea. Nu țipa. Doar că nu mă mai vedea. Pentru el am devenit ca un frigider — există, dar nu-l observi. Am plecat eu singură. De atunci sunt singură. Seara ajung acasă la 10:30. Casa e veche. Scârțâie ușile. Vecinii sunt băieți cărora nu le pasă. Dau muzica tare la 2 noaptea. Nu mă plâng — mi-e frică să nu mă urască. Și n-am încotro. Intru în camera mea. 9 metri pătrați. Pat, dulap, masă. Pe masă — un laptop din 2017 care se încarcă cinci minute. Stau pe pat. Dau jos uniforma Lidl — tricoul albastru, pantalonii negri. Le pun pe scaun. Mâine le îmbrac iar. Pun fierbătorul. Beau ceai fără zahăr. Mă uit în perete. Și gândesc. Gândesc că am 31 de ani. Că n-am niciun ban pus deoparte. Că dacă se strică laptopul — nu pot să iau altul. Că dacă mă îmbolnăvesc și nu merg la muncă trei zile — nu plătesc camera. Că dacă proprietara vrea să mărească chiria — n-am unde să mă duc. Mi-e frică. Nu o frică zgomotoasă. N
