Nu mă voi mai întoarce niciodată în gaura asta numită Italia!!! Mă numesc Friederike Baumann și am 39 de ani. Locuiesc în Lombardia de aproape cinci ani. Am venit din Bacău pentru că la noi acasă pur și simplu nu aveam posibilitatea să câștig un salariu decent, iar eu voiam să le ofer copiilor mei un viitor. Lucrez în construcții. Viața mea înseamnă schele fără sfârșit, ciment, praf până la genunchi și muncă fizică grea. Închiriez o cameră minusculă într-un apartament împărțit cu alții, la periferia orașului Milano. Acolo mai locuiesc încă trei imigranți ca mine. Aproape că nu vorbim între noi. Vorbim limbi diferite, dar avem aceeași nenorocire în comun: aici suntem cu toții străini. Dimineața mea începe la ora 5:00. Îmi fac o cafea instant ieftină folosind un fierbător care îi dă un gust de plastic ars. În cameră este mereu curent. De multe ori mă trezesc cu dureri în gât din cauza frigului permanent. Cel mai greu lucru când trăiești departe de casă nu este munca grea. Este distanța. Soția mea, Elena, și cei doi copii ai noștri au rămas în România. Îi văd doar o dată la șase luni. De fiecare dată când mă urc în avionul spre Bacău, simt că mi se rupe inima. Îmi îmbrățișez copiii și îmi dau seama cât de mult au crescut fără mine. Pentru ei am devenit un „tată de pe WhatsApp", care doar le trimite bani. Mulți dintre cei de acasă cred: „A, ești în Europa, sigur strângi euro cu lopata!" Da, când transformi salariul în lei, pare enorm. Dar încercați să supraviețuiți aici. Din cei 2.800 de euro pe care îi câștig, 800 se duc imediat pe camera asta jalnică. Aproape 200 de euro se duc pe asigurarea obligatorie, iar alți 100 pe transport. Îi trimit soției mele 1.500 de euro, iar eu supraviețuiesc cu cele mai ieftine paste și cu mămăligă făcută din mălai cumpărat la ofertă. Simțeam că putrezesc de viu. Mă transformasem într-un bancomat. Dar totul s-a schimbat vinerea trecută. Ca de obicei, după muncă, la ora 21:00, ora locală, vorbeam cu soția mea prin apel
