Joc aici 👉
Nu mi-e rușine că sunt „tată prost”.... Mă cheamă Viktor, am 45 de ani. Sunt din Brașov, dar de peste 10 ani trăiesc în Germania – un orășel lângă Hamburg. Soția mea Elena și cei doi copii ai noștri – Camelia și Cristian – sunt toată lumea mea. Lucrez la un depozit de mobilă. În fiecare zi la fel – mă trezesc la 5 dimineața, iau autobuzul pe jumătate adormit, la 6 sunt deja la muncă. Miros de lac, zgomot continuu, frig. Mâinile bătătorite, spatele rupt, hainele miros a clei. Când ajung acasă n-am nici o putere. Vreau doar liniște. Elena deja pregătește cina – orez, iaurt, uneori puțin pui dacă a rămas. Copiii își fac temele la masa din bucătărie. Mâncăm aproape în tăcere. Încerc să zâmbesc, dar în cap doar facturi, chirie și contul aproape gol. Întotdeauna am vrut să le dau copiilor mai mult – o jucărie, dulciuri, o geacă nouă. Dar viața mereu pune în fața alegerii: trebuie sau vrei. În timp am observat că Cristian a încetat să mai ceară ceva. Am crezut că a crescut. Dar nu. Înainte de ziua lui de naștere am intrat într-un magazin. Se uita la jucării, haine, telefoane… dar nu cerea nimic. I-am zis: — „Hai, băiatul meu, nu vrei nimic?” A zâmbit și a răspuns: — „E ok, tati. Știu că acum e greu.” Asta m-a lovit mai tare decât orice factură. Mai târziu noaptea, când toți dormeau, am stat în bucătărie și am plâns în liniște – nu de durere, ci de neputință. Fiul meu nu ar trebui să gândească așa. Câteva zile mai târziu la muncă, în pauză, derulam telefonul. A apărut reclamă – fructe colorate, monede care se învârt, muzică tare. Am zâmbit: — „Iar o țeapă pentru disperați.” Un român mai în vârstă din Hamburg a auzit și a zis: — „Viktor, eu am scos cinci sute de euro din asta. Uite.” Mi-a arătat ecranul. Am crezut că glumește… dar gândul a rămas. În aceeași noapte, când toți dormeau, am încercat. Pe card aveam 23,50 €. Am băgat 20 € – doar din curiozitate. Prima rotire – nimic. A doua – nimic. A treia – bam, 34 €. Am apăsat „Retr
