⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️4.9
M-am tot gândit dacă să povestesc sau nu. Până la urmă, mi s-a părut puțin egoist să tac din gură. Mă numesc Sofia. Stau în Getafe și lucrez ca casieră la un super cu jumătate de normă — opt ore în picioare, trecând chestii prin scanner și înghițind tot ce-ți vine la rând. Bărbatul meu, Rubén, e de cinci ani în construcții, ca peón, cu contracte din alea care țin cât ține lucrarea și după aia mai vedem. Suntem de doisprezece ani aici, într-un apartament cu chirie de două camere care ne-a rămas mic de când s-a născut fata. Are patru ani și de luni de zile întreabă când o să avem „casa noastră adevărată”. Nu prea știm ce să-i spunem. Visul a fost mereu ăsta — să avem ceva al nostru. Nu vreo casă de lux, nici vorbă. O casă normală, cu o cameră pentru ea, un petec de grădină dacă se poate, și să nu trebuiască să cerem voie de la casero ca să batem un cui. Dar prețurile pe aici nu scad neam, iar noi nici nu scoteam capul la lumină. Anul trecut a fost un dezastru din ăla organizat. Mă înțelegi — n-a fost o lovitură dintr-o dată, a fost totul treptat, până când într-o zi îți dai seama că ești de luni de zile acoperind găuri cu aceeași mână. Lui Rubén i s-a terminat lucrarea și a stat trei luni fără contract fix — „cum apare ceva te chemăm”, i-au zis. La super eu eram la fel, dar „la fel” în țara asta înseamnă că nici nu-ți crește nimic. Chiria, guardería, lumina, asigurarea la mașină, comunidad-ea... Erau luni în care făceam calculul de trei ori doar-doar mi-o da altfel. Iar de strâns bani pentru entrada la o casă — nici nu se punea problema. Era un subiect pe care nu-l mai aduceam la masă pentru că doar ne strica tăiatul la amândoi. A trebuit să-i cerem bani mamei mele ca să ajungem la sfârșit de lună. În noaptea aia n-am dormit bine. Am stat ore întregi uitându-mă la tavan, gândindu-mă la chestii care oricum n-aveau rezolvare la trei dimineața. Am luat mobilul să mă mai deconectez, că așa facem toți. Și acolo a fost. Nu era o reclamă. Era povestea unei femei, Nur
