Wheel of Towers App - App Store
Mă numesc Andrei Popescu. Am 32 de ani. Sunt din București, din cartierul Titan. Din Titanul ăla cu blocuri cenușii, unde tații duc în tăcere toată familia pe umeri, chiar și când puterile li s-au terminat demult. Șase ani am lucrat ca jurist într-o firmă mică. Redactam contracte, scriam cereri, consiliam clienți. După taxe – între 6.200 și 7.000 de lei pe lună. Chiria – 3.000 de lei. Utilitățile – 900 de lei. Grădinița – 550 de lei. Mâncarea – 1.600 de lei. Mașina, telefonul, internetul – 900 de lei. Îmi rămâneau 150–250 de lei. Și ăia doar dacă economiseam pe mine. Cresc singur o fetiță. Nimeni nu încearcă măcar să ajute. Am învățat să dorm cinci ore, să număr fiecare leu și să muncesc pentru doi. Martie. Firma s-a închis. Indemnizația de concediere – 12.000 de lei. Pentru șase ani. În două săptămâni banii s-au terminat. Săptămâni întregi am trimis CV-uri. Nimic. La un interviu mi-au spus: — Sunteți prea calificat pentru postul ăsta. La altul m-au întrebat: — Și cine o să aibă grijă de copil dacă trebuie să rămâneți peste program? Un cunoscut m-a băgat ajutor de instalator. Prin apartamente. Țevi vechi, scurgeri, toalete, apă murdară. 30 de lei pe oră, șase zile pe săptămână. Pe lună – între 4.800 și 5.500 de lei. Într-o zi ne-au chemat în centru, pe lângă Piața Unirii. Am intrat pe ușa de serviciu și am urcat la etajul trei. Era o casă de avocatură. Stăteam sub chiuveta din sala de ședințe și demontam sifonul vechi, în timp ce la doi metri de mine avocații în costume discutau un contract de închiriere. Nimeni nu s-a uitat la mine. Eram doar omul cu cutia de scule. Cu o lună în urmă eu redactam exact astfel de contracte. Peste o săptămână – o chemare pe o stradă din zona Tineretului. Deschid ușa. În fața mea stă un bărbat de vreo cincizeci de ani. Ne uităm unul la altul. Anul trecut a fost clientul meu. L-am ajutat cu un litigiu de muncă. Câteva secunde am tăcut amândoi. Apoi s-a da
