.
Au mai rămas 72 de ore Mă numesc Cristina Dinu, am 34 de ani. Locuiesc în București, în cartierul Pantelimon, împreună cu soțul meu, Filip, și cu cei doi copii ai noștri: Sofia (9 ani) și Matei (6 ani). Eu și Filip ne-am mutat în București acum zece ani, dintr-un orășel din Moldova. Am venit cu două genți și cu speranța că viața o să fie mai bună. La început am luat orice muncă: depozit, curățenie, livrări. Orice, numai să avem din ce trăi. După câțiva ani situația s-a mai stabilizat. Filip s-a angajat tehnician de mentenanță la o fabrică, iar eu am început să lucrez ca administratoare într-un birou mic. Viață obișnuită. Părea că totul e stabil. Apoi am decis să cumpărăm un apartament. Un apartament mic, într-un bloc vechi. 142.000 de euro. Avansul a fost mic, așa că rata lunară a ieșit undeva pe la 780 de euro. Era un angajament serios, dar ne descurcam. Așa am trăit. Până la începutul lui 2026. În ianuarie fabrica a anunțat restructurare. Filip a fost disponibilizat. A început imediat să caute alt job. Dar în domeniul lui, în București, era greu: multe fabrici se închideau sau treceau pe subcontractori. Îl chemau la interviuri, dar de fiecare dată alegeau fie pe cineva mai tânăr, fie pe cineva cu certificate mai noi pentru utilaje moderne. A făcut chiar și un curs de reconversie de două luni — am dat pe el ultimii bani pe care îi mai aveam puși deoparte. Dar posturile erau tot mai puține. Primele șase luni ne-am descurcat cumva din economii. Apoi s-au terminat. Eu luam ture în plus, uneori ieșeam și în weekend, dar tot nu ajungea. La final de fiecare lună număram fiecare leu. Uneori trebuia să alegem: plătim rata sau cumpărăm mâncare de la Lidl sau Kaufland. Copiii nu înțelegeau mereu de ce mâncăm iar cea mai ieftină mâncare. Sofia m-a întrebat odată încet: „Mamă, iar o să mâncăm doar paste?” Am dat din cap și m-am întors, ca să nu vadă cât de greu îmi e. Datoriile la ipotecă au început să se adune. O lună. Trei luni. Opt luni. De la bancă sunau
